Nu dau multe exemple, însă visurile noastre au un preț, pe care îl plătim, într-un fel sau altul. Cel puțin, visurile unei femei singure, care luptă, uneori, până și cu ea însăși.

Nu de puține ori, am ajuns la interviu, unde am lăsat impresie bună, iar el, angajatorul, m-a lăsat să plec cu impresia că a doua zi mă va suna. Și mă suna. Însă, din asistent manager, așa cum ar fi trebuit să fiu, ajunsesem să fiu invitată la cine în restaurante scumpe. Cu alte cuvinte, postul era de asistentă personală. Și am acceptat. Să ies la o masă.

Deși eram mai micuță la vârstă și la minte, mi-am dat seama că șeful meu nu are nevoie de un viitor manager în firma sa. Astfel că am fost nevoită să-mi dau demisia. De două ori am pățit-o, după care am încetat să mai aplic CV-ul la joburi de genu’. La unul dintre ele am lucrat câteva luni, la celălalt – câteva săptămâni.

N-am înțeles niciodată de ce anumite fete cred că dacă „te pui bine” cu șeful, avansezi. Să visezi să ajungi undeva și cineva nu te costă nimic. Drumul până acolo, însă, e anevoios, iar prețul – scump.

Sunt câteva femei pe care le admir pentru faptul că au reușit pe propriile picioare, însă nu sunt multe la număr. Eu n-am reușit până acum. Bine, asta are iar legătură cu a ști ce-mi place să fac. Știu însă răspunsul la întrebarea ce-mi zbura prin minte cândva: dacă ar fi să dau curs întâlnirilor cu șeful aș ajunge sus?

Niciodată!

Mândria și orgoliul m-au ținut departe de a ajunge să fac lucruri pe care sigur le-aș fi regretat. Și da, am plătit pentru visul de a intra într-o companie unde visam să devin un bun manager. Din acest punct de vedere, sunt mândră de mine. Chiar dacă n-am ajuns departe, reușesc să mă descurc. Mă zbat și lupt cu viața până răzbesc!