De curând, mi s-a pus întrebarea aceasta: „Ce contează mai mult pentru tine: destinația sau pașii prin care ajungi la ea?”. Am răspuns, fără a sta prea mult pe gânduri, că destinația. Asta pentru că am trecut prin atât de mulți pași pentru a avea chiar și cel mai mic lucru, dar nu pot uita cât de mulți am sărit în speranța că se poate ACUM, pe loc. În general, un om se confruntă cu nenumărate lucruri și, deși eu postez aproape zilnic pe facebook câte ceva din viața mea, asta nu reprezintă nici măcar un sfert dintr-un sfert al lucrurilor care mi se întâmplă :).
Treaba asta cu destinația și călătoria este aproape la fel ca atunci când jucam șah (la trecut, pentru că n-am mai jucat din copilărie). Întotdeauna voiam să câștig. De aceea, mă grăbeam să ajung cât mai repede la Regină, să o iau, să adun și celelalte piese de pe tablă, să atac destul de des Regele, pentru ca apoi, aproape de fiecare dată, să mi se dea șah mat :). Nu vedeam logica și nu știam să fiu atentă ori să anticipez mișcările adversarului. Eu vedeam doar finalul: pe mine victorioasă. Drept dovadă, nu am învățat niciodată acest frumos și inteligent sport.
Prea bine spunea Părintele Arsenie Boca: „ce suntem, cine ni-s părinții, de unde venim, ce-i cu noi pe aici și, într-o lume cu viclene primejdii, cum să ne purtăm, cine ne cheamă Acasă și cine ne întinde momelele. Că de la cârma minții atârnă încotro pornim și unde să ajungem” :).
Știți de ce astăzi înțeleg de ce este importantă călătoria? Pentru că toate loviturile, toate neajunsurile, toate palmele primite cândva de la viață au condus ca eu să fiu… EU. De asta, pentru oamenii aflați în depresie și pentru cei care se lasă înnebuniți la propriu de probleme nu pot să simt decât o teribilă milă. Pentru cine are timp și poftă de citit, recomand pilda pe care am scris-o AICI. Este o povestioară superbă, de pus nu pe rană, ci pe pur și simplu pe suflet. Absolut nimic pe lumea asta nu te poate doborî într-atât încât să nu te poți ridica.