Te-am zărit într-o dimineaţă, staţia de metrou Lujerului…
Nu ai mai mult de 28 de ani (arăţi cam de 24, dar după privire şi atitudine 28). Nu foarte înalt, păr negru, ochi căprui (deşi este o culoare banală, ochii tăi au o strălucire cum nu mi-e dat să văd zilnic). O privire tare dulce, dar serioasă în acelaşi timp.
Privirile noastre s-au întâlnit de mai multe ori. Chiar mă întrebam dacă îmi vei cere numărul de telefon. În general, îmi dau cu greu numărul şi nu oricui. Dar pe tine nu te-aş fi refuzat nici dacă m-ai fi invitat la o cafea. Aş fi lăsat tot ce aveam de făcut…
Îţi sună telefonul. Din discuţie înţeleg că trebuie să ajungi pe Calea Victoriei. Super, exact ca mine!
S-a eliberat un loc. Eu mă gândeam „ce păcat că nu s-au eliberat două, să ne aşezăm împreună”.
Dar… voila! M-ai trezit la realitate. Tu, ca un „cavaler” ce eşti, te-ai aşezat pe scaunul liber… Poţi să-mi oferi şi luna de pe cer! Nu te mai plac! Gestul acesta a spus totul despre tine…!
Promit sa las comentarii la subiect pe viitor, deocamdata cineva mai mic decat noi are nevoie de ajutor si asta destul de urgent. Macar sa facem si noi, cat putem, public.
http://teritoriulmeu.blogspot.com/2011/02/fetita-mea-are-nevoie-de-ajutor.html
Saru'mana mult si bine-ai venit printre bloguri!:*
Da, ai dreptate, am citit povestea micutei si ea, intr-adevar, are nevoie de noi, oamenii!
P.S.: Merci de urare, pup!
:))))