Este o carte pe care am aşteptat-o cu nerăbdare şi emoţii, nu numai datorită autoarei, dar şi pentru că m-am simţit părtaşă la naşterea ei, având ocazia să o citesc în varianta de manuscris.

Cu toate cele scrise mai sus, recenzia de faţă este scrisă de Eliana cititoarea, nu Eliana prietena autoarei, aşa că îmi voi permite să fiu sinceră şi deschisă.

COMANDĂ ACUM DRAGOSTEA PE STRADA MEA

Titlu: Dragostea pe strada mea

Autor: Roxana Brănişteanu

Gen: Beletristică

Spoiler alert

Romanul debutează în forţă chiar cu punctul culminant, Alexandra, protagonista descoperind că este înşelată. Flavius, omul cu care plănuia să îşi împartă viaţa, alege să aibă o aventură cu Olga, una dintre prietenele iubitei lui. Această dezamăgire declanşează traumele din copilărie ale Alexandrei care o să-i bântuie de aici înainte toate acţiunile.

Viaţa protagonistei tinde să capete sens când îl întâlneşte pe Denis, un vechi prieten al tatălui ei, de care fusese îndrăgostită în copilărie.

Ce urmează apoi? Nebunie… un copil cu fostul iubit, un accident de avion, o despărţire, o regăsire, pe scurt o succesiune de evenimente haotice, dar care reuşesc să îţi pună sângele în mişcare.

Modul cum e scris romanul

Romanul e scris simplu şi fluid, incluzând multe replici uzuale ceea ce conferă naturaleţe poveştii şi mai ales dialogurilor. Pe alocuri mi s-a părut prea natural scris, cred că unele jargoane nu îşi au locul în cărţi. Nu mi-au plăcut nici apelativele siropoase, prea multe, prea peste tot.

Am apreciat personajele secundare, bine conturate şi individualizate, dar şi introspecţiile Alexandrei, deşi mai era loc de ceva sentiment acolo.

COMANDĂ ACUM DRAGOSTEA PE STRADA MEA

Protagonista

Nu am rezonat deloc cu Alexandra. Am perceput-o ca pe o femeie instabilă emoţional, care îşi îneacă problemele în alcool şi ţigări sau se aruncă în orice braţe masculine: când Flavius, când barmanul, când Denis, iar Flavius apoi Robert, dar parcă îl iubeşte pe Denis…

La un moment dat nici măcar traumele trecutului sau experienţele prezentului nu mai puteau servi drept paravan pentru instabilitatea acesteia. Uneori pare din două poveşti diferite: când e o femeie puternică, când vrea să se înece în cadă, când are principii morale solide ,când pare o „gold digger”.

Alexandra mi s-a părut un personaj incomplet. Mi-ar fi plăcut să dea motive atât cititorilor, cât şi personajelor cărţii să o iubească sau să o urască.

Povestea

Îmi place povestea. E actuală şi m-a prins de câteva ori, dar unele evenimente mi s-au părut forţate şi greu e digerat. Nu am înţeles de exemplu cum de i-au trecut paralizia şi mutilarea lui Denis, cum de Alexandra nu l-a recunoscut la Mega Image unde, convenabil, el era fix în spatele ei gata să îi plătească cumpărăturile, sau cum de Corina a ajuns fix în momentul în care se îneca Alexandra.

Am citit cu drag. M-am emoționat până la lacrimi uneori, am fost furioasă sau am râs cu poftă și e mare lucru să reușesti să transmiti toate aceste emoții.

Dragostea pe strada mea o lectură plăcută şi captivantă,  alegerea perfectă pentru o zi de weekend în care nu ai chef să te ridici din pat.

Pe ea o puteți găsi pe Instagram, Facebook, Youtube, dar si Goodreads.

COMANDĂ ACUM DRAGOSTEA PE STRADA MEA

Spor la citit, dragilor!

Articolul Recenzie: „Dragostea pe strada mea” de Roxana Brănișteanu apare prima dată în Roxana B.

Nu am timp să mă ataşez de personaje, iar acţiunea nu e suficient de amplă pentru a mă “ține în priză”. Am considerat că e necesar să fac această precizare înainte să încep recenzia pentru a-mi justifica într-o anumită măsură subiectivismul.

Titlu: Terapie pe salteaua de pilates

Autor: Emilia Toma

Gen: Beletristică – proză scurtă

Cartea poate fi comandată de aici.

Terapie pe salteaua de pilates este cartea de debut a scriitoarei contemporane Emilia Toma.

Cartea este o culegere de povestiri scurte cu şi despre, dar nu neapărat doar pentru femei.

În timpul, sau după antrenamentele de fitness, Veronica, antrenoarea, devine confidenta unora dintre clientele sale. Experienţele, complexele, provocările sau dorinţele diferitelor femei devin subiect de reflectare pentru Veronica. Aceasta îşi ia timp pentru a analiza poveştile lor, dar şi propriile reacţii şi sfaturile stângace pe care uneori le oferă.

Având în vedere faptul că toate poveștile au la bază realități cotidiene, iar majoritatea personajelor chiar există, nu am avut cum să nu apreciez empatia și nivelul de înțelegere de care dă dovadă autoarea.

E nevoie de o putere extraordinară pentru a lucra cu oamenii, iar dacă nu ai acest dar credeți-mă că nici Yalom, pe care Emilia îl citează de câteva ori, nu te poate ajuta.

Modul în care este scrisă

Emilia scrie natural, cum ar povesti unei prietene. Deşi unele cuvinte şi expresii nu mi se par potrivite pentru o carte, ştiu că acestea pot oferi naturaleţe şi autenticitate povestirii, aşa că mă voi abţine de la comentarii pe acest subiect.

Unele personaje mi s-au părut foarte bine conturate (Gabi, Nicoleta, Dorina, Eliza) în ciuda paginilor puţine care le-au fost acordate, pe când altele par şterse sau forţate (Miruna, Andreea, Cristina).

Impactul asupra mea

Pentru mine cartea Emiliei a fost o sumă de contraste.

Pe unele poveşti le-am savurat, mi s-au părut intense şi cu subiecte profunde, iar pe altele le-am citit sperând să se termine pagina următoare.

Din seria poveştilor care mi-au plăcut fac parte două experienţe în antiteză, cu acelaşi subiect: statutul de mamă. Am apreciat foarte mult imparţialitatea autoarei în prezentarea celor două femei, dar mai ales curajul ideilor proprii în ceea ce priveşte subiectul.

Din totalul de 13 povestiri cred că mi-am plăcut 5, dar nu neapărat pentru că celelalte nu sunt bune, ci pentru că eu nu am rezonat cu ele. Nu mă îndoiesc de faptul că like-urile pe care le dă iubitul pe Fb pot constitui probleme grave pentru unele femei, dar eu nu am răbdarea necesară și nici interesul să citesc despre așa ceva.

Datorită varietăţii subiectelor, dar şi diferenţelor colosale în ceea ce priveşte vârsta, statutul, modul de viaţă şi de gândire al personajelor, sunt sigură că fiecare cititor va rezona cu cel puţin una dintre poveşti.

Terapie pe salteaua de pilates este o lectură uşoară, o carte de 170 de pagini, pe care o poţi termina în maxim 4 ore. Cu toate astea, eu am citit-o în mai mult de o săptămână. Pur și simplu nu a reușit să-mi trezească acea dorinţă de a continua să citesc după ce am terminat o poveste. Dezavantajul prozei scurte, probabil.

Deşi am tras puţin de mine să o termin, a meritat efortul. Ultima poveste, singura în care Veronica vorbeşte despre viaţa ei personală, este plină de emoţie şi suspans. Când am închis cartea, simţeam că am fost acolo, că am făcut parte din poveste (magia relatărilor la persoana 1).

Sper că voi să fiţi mai consecvenţi decât mine şi să nu lăsaţi “Terapia pe salteaua de pilates” să aştepte.

Cartea poate fi comandată de aici.

Pe Emilia o puteți găsi și pe Facebook, Instagram și pe Goodreads.

Lectură plăcută!

Articolul Recenzie: „Terapie pe salteaua de pilates” de Emilia Toma apare prima dată în Roxana B.

De la Plânsul lui Nietzsche nu credeam că Irvin Yalom mă mai poate surprinde în domeniul beletristicii şi totuşi, uite un roman de mai mult de 400 de pagini care m-a răvăşit. Încărcat de idei, expresii sau chiar cuvinte necunoscute până acum, acest roman m-a făcut să realizez cât de multe am de învăţat şi să îmi doresc cu toată inima să o fac.

Titlu: Soluţia Schopenhauer

Autor: Irvin Yalom

Gen: Beletristică

COMANDĂ IEFTIN DE PE ELEFANT

Acțiunea debutează prin iminenţa morţii, chiar a unuia dintre personajele principale. Julius, un psiholog şi psihanalist respectat, află că are o formă de cancer de piele. Vestea neaşteptată, ce contractează puternic cu stilul de viaţă ordonat al psihologului, aduce pentru prima dată în prim plan efemeritatea vieţii și nevoia de a nu amâna rezolvarea problemelor și găsirea liniştei sufleteşti.

Debusolat şi cu moralul la pământ, Julius caută sensul vieţii sale, viaţă din care doctorii îi mai pot garanta doar un an. Dându-şi seama că munca de psiholog atârnă cel mai mult în această balanţă, Julius caută, printre dosarele vechilor pacienţii, acei oameni pe care i-a ajutat. Deși scopul era de mulţumire sufletească, trecând în revistă succesele carierei sale, psihologul se opreşte la cel mai mare eşec al sau, Philip, omul pentru care 3 ani de terapie s-au dovedit ineficienţi.

Julius îşi aminteşte de Philip ca de un bărbat frumos şi inteligent, dar mistuit de o dorinţă sexuală acerbă care îl împiedică să se concentreze aspra scopurilor sale. Când, după 15 ani, îl contactează, în locul fostului pacient găseşte un om nou, fan înrăit al filosofiei lui Schopenhauer.

Philip “cel vindecat” îşi expune dorinţa de a deveni psiholog, dar nu atât pentru a-i ajuta pe ceilalţi cât pentru a-şi asigura un venit care să îi permită să studieze neperturbat filosofia.

Îngrijorat de lipsa de empatie a lui Philip, dar și de motivaţia lui greşită, Julius acceptă să îl îndrume cu condiţia ca acesta să ia parte la întâlnirile singurului grup de terapie pe care a continuat să îl îndrume chiar şi după diagnostic.

COMANDĂ „SOLUȚIA SCHOPENHAUER” DE PE ELEFANT

Aici acţiunea o ia razna. Urmărind întâlnirile grupului, în paralel cu viaţa lui Schopenhauer, luăm parte la frustrări, traume, complexe, obsesii, vicii, dependenţe. Irvin Yalom nu se sfieşte să atingă probleme sensibile ale societăţii actuale precum teama de îmbătrânire, complexe fizice, de inferioritate sau teama potenţialului neexploatat.

Julius, ajutat într-o oarecare măsură de Philip, conduce membrii grupului astfel încât să-și descopere singuri problemele şi să-şi ofere soluţii. Odată cu ameninţarea permanentă a morţii, însuşi coordonatorul grupului va avea nevoie de suportul membrilor. Astfel, aglomerarea de oameni, care la prima vedere nu au nimic în comun, devine o simbioză perfectă.

Pierdută între paginile romanului “Soluţia Schopenhauer” am ajuns să mă imaginez pe scaun în cercul format de membrii grupului şi să îl las pe Julius să analizeze toate acele probleme care, fie că vreau sau nu să recunosc, sunt parte şi din mine.

Vă propun un roman tulburător, nu atât prin poveste cât prin sentimentele pe care va ajunge să le trezească în cititor.

Pont: pe parcursul lecturii vă va fi de folos un document word sau o foaie de hârtie. Veţi fi copleşit de multitudinea de neologisme, temeni de specialitate, idei filosofice, referiri literare sau istorice pe care veţi simţi nevoia să le digeraţi pe îndelete după ce închideţi coperţile romanului.

Lectură plăcută!

Articolul Recenzie: „Soluţia Schopenhauer” de Irvin Yalom apare prima dată în Roxana B.

• Titlu: Tiamel
• Autor: Arian Hulber
• Gen: Beletristică, fantezie

Cartea la prima vedere

Având în vedere publicul ţintă, adolescenţii, atât formatul cât şi coperta mi se par inspirate. E o carte diferită, care iese din tiparul obişnuit aşa că va fi greu să dispară pur şi simplu în bibliotecă. Eu, când am văzut-o prima oară, m-am simţit din nou copil. Părea că țin în mână una dintre cărţile de magie ale lui Harry Potter.

Romanul propus este o lectură uşoară în ciuda caracteristicilor fizice ale cărţii. Deşi dimensiunile impresionante ale volumului m-au făcut mă întreb dacă o voi citi în timp util, imediat ce am început lectura temerile mele s-au dovedit nejustificate.

Singurul dezavantaj îl consider faptul că e foarte greu de transportat. Nu e genul de carte pe care ai lua-o în geantă doar pentru a mai citi câteva pagini în metrou.

Povestea

Foarte bine elaborată! Apreciez imaginaţia debordantă şi atenţia la detalii.

După o introducere prea lungă pe parcursul căreia mi-am pierdut interesul de câteva ori, desfăşurarea acţiunii este lineară, iar evenimentele antrenante m-au captivat vreo 200 de pagini.

Deşi autorul abordează un singur fir narativ (persoana a treia, omniscient, omniprezent) modul în care sunt schimbate cadrele face povestea să acopere toate evenimentele importante, transportându-ne, rând pe rând, în în satul Cardas, Munţii Manas, Pădurea adormită şi alte locuri magice pe care autorul le descrie cu îndemânare. Îi urmărim în paralel atât pe eroii principali cât şi planurile răufăcătorilor astfel încât nu de puţine ori am încercat să anticipez ce va oferi următoarea pagină.

Pe scurt, cartea are o poveste bine gândită, are o desfăşurare logică a acţiunii, are suspans, mister şi multă acţiune. Îi lipseşte ceva? Da. Din punctul meu de vedere îi lipsesc multe.

Să începem cu începutul!

Introducerea

În primele pagini, autorul ne introduce în lumea minunată în care Tiamel (căzută din Al Doilea Cerc) trăieşte alături de bunicul ei parnasian, Goruk.

Descrierea lumilor care există undeva într-o dimensiune paralelă cu Pământul este vagă şi confuză. Înţeleg lumea Albă şi Lumea Întunecată, dar Al Treila Cer şi al Doilea Cerc… asta nu mai înţeleg. Dacă există al Treilea Cer unde sunt şi celelalte două ceruri şi Al Doilea Cerc sau trebuia să fie tot Cer?

Sper ca adolescenţii cărora li se adresează cartea să fie mai perspicace decât mine.

Protagonista

Tot în introducere ne este prezentată şi protagonista romanului, Tiamel – sau “năzdravana Ţi” – aşa cum este cunoscută înainte să îmbrace armura de războinică. Aceasta este o adolescentă PERFECTĂ. Înfăţişarea ei e perfectă, conduită şi moralitatea ei sunt perfecte. Totul în ceea ce o privește e atât de perfect încât devine enervant.

În excesul de zel cu care autorul descrie această perfecţiune întruchipată sunt folosite toate epitetele posibile (preafrumoasă, diafană, minunată etc) și toate acestea de mai multe ori. Sunt chiar construcţii care se repetă. Dacă aş fi avut acces la word aş fi apăsat un ctrl F doar aşa, din curiozitate, să văd de câte ori mi-a fost adus la cunoştinţă faptul că părul alb al lui Tiamel este “împodobit cu minunatele şuviţe aurii”.

Se insistă prea mult pe caracterizarea directă a personajelor şi asta nu doar în cazul lui Tiamel. Un cititor căruia i se dă mură-n gură toate informaţiile îşi pierde interesul. De ce ai mai citi 350 de pagini dacă ai aflat din primele 50 toate însuşirile personajelor principale? E normal că “perfecţiunea” nu face greşeli, deci te aştepţi ca totul să se termine cu bine. Nu?

Mi-ar fi plăcut să văd în acest roman caracterul educativ. Mai ales fiind adresat copiilor, adolescenţilor, mi-ar fi plăcut ca personajele să fie autentice şi cât se poate de reale, să facă greşeli şi să înveţe din ele, să aibă momente în care să le fie frică şi să caute în interior curajul de care au nevoie pentru a face lucrul corect dar nu e cazul. În lumea în care se petrece acțiunea atât binele cât și răur sunt desăvârșite.

Intriga

Intriga este reprezentată de apariţia celui de al 13-lea Craniu de Cristal.

Aflată împreună cu bunicul său în oraşul Radas pentru a-şi cumpăra o nouă rochiţă, Tiamel primeşte în custodie cel de Al 13-a craniu de cristal prin intermediul căruia poate comunica cu posesoarea celui de Al 12-lea craniu, Ivone, o pământeancă de 14 ani.

Pe lângă acest cadou, care va schimba viaţa liniştită a lui Tiamel, în această parte a poveştii se mai întâmplă câteva lucruri notabile: apare în peisaj Ramael, care va deveni prietenă apropiată a protagonistei, cele două o întâlnesc pe Thula, personajul negativ, iar eu găsesc în sfârşit un dialog care îmi place.

“–(…) de când negociază lumina cu întunericul? Diavoli afurisiţi (…) în Al 3-lea Cer bogăţia nu se măsoară cu cântarul (…) aici bogăţia se măsoară cu spiritul şi sufletul, iubirea şi dragostea pe care le-o dăm semenilor noştrii indiferent de locul pe care aceştia îl ocupă în Marea Creaţie”

Nu ştiu dacă mi-a atras atenţia această replică pentru că e exagerat de bună sau poate în acel context mi s-a părut a fi. Prin comparaţie cu dialogurile total nenaturale cu care e presărată întreaga carte această replică pare lovitura unui geniu.

Autorul a avut intenţia de a plasa cât mai multe informaţii în mod indirect iar cea mai bună metodă este să le pună în gura personajelor. Da, știu şi înţeleg asta dar în cazul de faţă sunt extrem de multe informaţii nefolositoare care fac dialogurile lungi, greoaie şi nenaturale.

Un alt motiv pentru care lectura nu curge natural sunt înşiruirile obositoare de epitete “Punându-şi capul diafan între mâinile catifelate” “palat nebănuit de mare şi frumos” “preafrumoasă şi curajoasă zeiţă”. Nu neg importanţa figurilor de stil dar nici să folosim cel puţin un epitet pentru fiecare substantiv. Niciun exces nu e benefic.

Desfăşurarea acţiunii

Mi-a plăcut. E multă acţiune, planuri bine ticluite unele reuşite altele dejucate, personaje noi şi interesante, sacrificii şi fapte de vitejie, răutate şi bunătate duse la extrem. Da. Chiar e cum trebuie să fie.

Deznodământul

Ciudat şi confuz. Deşi luptă este câştigată, Ramael se teleportează pe Pământ împreună cu craniul de cristal şi rămâne acolo… sau nu. Sincer această parte nu am înţeles-o? Cum se întoarce Ramael? Se întoarce cu adevărat? Poate în următorul volum voi afla şi eu acest aspect.

Alt lucru pe care nu l-am înţeles este diferenţa temporală între Pământ şi celelalte dimensiuni. Ivone ne este prezentată atât la începutul cât şi la finalul romanului ca o bunicuţă dar pe parcursul poveştii aceasta este o copilă de 14 ani. Când se întâmplă cu adevărat acţiunea? Având în vedere că Ivone nu ştie cu exactitate prin ce aventuri trece prietena sa este exclusă variantă ca întreaga poveste să fie o amintire sau o relatare a lui Ivone. Sau nu?

Despre modul cum e scris romanul

Fiind un roman de debut e normal să aibă unele scăpări şi multe lucruri care ar putea fi îmbunătăţite. Precum am spus şi mai sus nu mi-au plăcut dialogurile dar compensează oarecum naraţiunea şi descrierea.

Sunt cuvinte pe care le-aş evita, le-aş exclude sau înlocui după caz ex: a bumbăci/ bumbăceală şi alte derivate repetate de n ori, a necăji (arhaism ce ar putea fi înlocuit cu succes) “s-au luat de viaţa fiicei mele spirituale” – serios? S-au luat de viaţa ei? Sunt sigură că această expresie de cartier nu e demnă de un înger albinos.

Concluzii generale

Cartea e bună, cu o poveste interesantă şi antrenantă. Cred că va avea succes printre copii, care probabil vor fi mult mai puţin critici decât mine. Eu una am rămas cu anumite întrebări, dar nu ard de nerăbdare să citesc următorul volum.

Articolul RECENZIE Tiamel – Legenda ultimului Craniu de Cristal, de Adrian Hulber apare prima dată în Roxana B.

Autor: Guillaume Musso

Gen: beletristică – thriller

Faptul că sunt îndrăgostită de romanele lui Musso nu mai e un secret pentru nimeni. Ca orice poveste de dragoste are suişuri şi coborâşuri, surprize plăcute şi dezamăgiri, dar balanţa se înclină categoric sub greutatea lucrurilor frumoase.

Ca orice roman al lui Musso, “Viaţă secretă a scriitorilor” este un volum plin de mister, răsturnări de situaţie, crime, ucigaşi şi secrete bine păstrate, dar de data asta Musso plusează cu o surpriză de proporţii, nici mai mult nici mai puţin decât moartea bruscă a celui care părea a fi personajul principal.

Desfăşurarea acţiunii

Romanul debutează cu călătoria lui Raphael, un tânăr de 24 de ani, către insula Beaumont.

Aspirând la titlul de scriitor, Raphael pornește la propriu pe urmele idolului său Nathan Fawles, care, după publicarea a trei romane de succes, s-a retras fără motiv din lumea literară.

Încercând să elucideze misterul ce îl înconjoară pe Nathan Fawles, Raphael este prins într-un vârtej de evenimente ce zguduie linișteainsulei dar și descoperiri ce îi schimbă dramatic cursul vieții.

Modul de a scrie

Ca orice autor ajuns la maturitate, Musso are un stil de scris sigur si fluid, pe alocuri conservator dar căruia nu ii lipsesc elementele de năutate. Ca în majoritatea romanelor sale, el jonglează cu naraţiunea la persoana I şi a III-a. Ne prezintă în mod omniscient desfăşurarea acţiunii, dar nu ezită să ne introducă în lumea interioară a lui Raphael supunându-l pe acesta la introspecţii delicioase.

​Impresii generale

Cel mai nou roman al lui Musso, a luptat pentru inima mea pe două fronturi profitând deopotrivă de curiozitatea şi sensibilitatea mea. Ca devoratoare de thrillere am savurat fiecare picătură de adrenalină, dar pe de altă parte, pasiunea mea pentru scris m-a făcut sensibilă la dramă pe care o trăieşte personajul principal.

Nu e pentru prima dată când Musso se identifică cu protagonistul romanului său, dar e o premieră faptul că vorbeşte atât personal despre dezamăgirile şi satisfacţiile vieţii de scriitor.

”- Pentru că viaţa de scriitor este chestia cea mai puţin fascinant din lume, oftă Fawles. Duci o viaţă de zombi, singuratică şi ruptă de a celorlalţi. Stai toată ziua în pijamale în faţa calculatorului, obosindu-ţi ochii, înfulecând pizza rece şi vorbind cu personaje imaginare care până la urmă te duc în pragul nebuniei. Îţi petreci nopţile spetindu-te să cizelezi o frază, pe care trei sferturi din cititorii tăi mediocri nici n-o vor remarca. Asta înseamnă să fii scriitor”.

”– Dar merită osteneala… pentru că, pentru o clipă, eşti Dumnezeu. E aiurea ce spun, dar, preţ de o clipă, în faţa calculatorului tău, eşti un demiurg care poate să facă şi să desfacă destine. Iar după ce ai cunoscut această euforie nu există nimic mai incitant”.

Nu o dată mi-am dorit să îi cunosc în persoană pe scriitorii mei preferaţi şi sunt sigură că e un vis des întâlnit printre cititori. Tocmai pentru cei ca noi Musso a inclus în roman cugetarea lui Margaret Atwood, menită să ne ofere o nouă perspentivă.

”…cred că a vrea să cunoşti un scriitor pentru că îţi place cartea lui e ca şi cum ai vrea să cunoşti o rață pentru că îţi place foie gras-ul”.

Sper că v-am stârnit curiozitatea pentru această carte şi pentru cel care de anul trecut a devenit unul dintre scriitorii mei preferaţi!

Articolul RECENZIE Viaţa secretă a scriitorilor, de Guillaume Musso apare prima dată în Roxana B.

Titlu: Credință vs ştiinţă

Gen: Dezvoltare personală

Cum ajungi de la a fi un creştin convins să te declari agnostic?

Ei bine, nu ştiu cum s-a întâmplat, nici când a avut loc declicul. Ştiu doar că am fost botezată în religia creştin-ortodoxă, am fost crescută de o bunică creştină, am participat la slujbele bisericii din sat, am ţinut toată copilăria posturile cu sfinţenie deşi leşinam în fiecare Vinere Neagră din cauza anemiei și deshidratării. Apoi am început să caut răspunsuri la întrebări pe care nu se cuvenea să le am, iar intr-o bună zi mi-am acceptam mie însămi că nu cred, că joc un rol doar din obişnuită, doar pentru aprobarea societății.

Este aceasta o evoluţie, o involuţie sau doar ipocrizie?

Cum s-a întâmplat? Când s-a întâmplat şi de ce? Ce rol a avut educaţia în acest parcurs? Cum m-au influenţat cărţile pe care le-am citit, oamenii pe care i-am întâlnit? Cum mi-a influenţat ştiinţa religia?

Cu această întrebare în minte am început să citesc cartea lui Jerry Coyne, ”Credinţă vs știință”. Aflându-mă în căutarea răspunsurilor la întrebările de mai sus nici nu puteam spera la o carte cu un titlu mai sugestiv.

Despre autor

Jerry Allen Coyne este un biolog american, absolvent al Universităţii Harvard, profesor la Departamentul de Ecologie şi Evoluţie al Universităţii Chicago și specializat în genetică evolutivă. Este om de ştiinţă şi autor a numeroase lucrări menite să elucideze teoria evoluției.

Date fiind aceste date despre autor ne aşteptăm deja ca ştiinţa să fie favorizată în confruntarea care face subiectul acestui studiu, lucru foarte bine controlat de autor, mai ales în prima parte a lucrării.

Deşi nu îşi ascunde afinitatea pentru ştiinţă, Coyne păstrează o atitudine imparțială şi ne prezintă în mod obiectiv premisele concluziilor sale.

Despre lucrare

În prima parte a volumului, Coyne prezintă cei doi termeni ai demersului său, credinţa şi știința, precum şi incompatibilitatea dintre ei. Acesta abordează, de asemenea, conciliatorismul, analizând o parte dintre argumentele folosite de credincioşi, dar şi de oamenii de ştiinţă.

În a doua parte a volumului, autorul devine mai agresiv punând în discuţie impedimentele pe care le aduce religia evoluţiei, modul în care credincioşii denigrează ştiinţa pentru a-şi apăra propriile credinţe, dar şi subiecte sensibile precum homosexualitatea, sinuciderea asistată, controlul naşterilor etc.

Părerea mea despre volum

Am citit această carte în paralel cu câteva romane. Apelez la această strategie când abordez cărţi greoaie, iar ”Credinţa vs ştiinţă” este una dintre ele. Lucrarea abundă de termeni de specialitate şi neologisme, precum şi de teorii noi care necesită timp de asimilare.

Coyne scrie ordonat şi la subiect. Evită să se piardă în detalii, iar figurile de stil sunt aproape inexistente. Mi-au plăcut citatele din alţi autori, declaraţiile oamenilor de ştiinţă, dar şi ale credincioşilor, precum şi scurtele povestiri ce servesc drept exemple.

Am citit cele aproape 400 de pagini pe parcursul a aproape două luni şi recunosc că unele pasaje mi le-am notat pentru că am simţit nevoia să le recitesc.

Vă las mai jos câteva extrase din carte cu speranţa că vă vor trezi interesul.

“Ştiinţa nu poate dovedi că Dumnezeu nu există… Desigur că un ateu nu poate dovedi că nu există Dumnezeu, deoarece nu poţi dovedi o negaţie. De fapt ateul spune că: pe baza a tot ce văd în jurul meu nu cred”.

“Înţelegerea noastră asupra realităţii – adevărul ştiinţei – este întotdeauna provizorie şi nu putem respinge niciodată o zeitate cu certitudine absolută”.

“Pentru mulţi trecerea de la religie la necredinţă, de la credinţă la raţionalitate este o trezire. Deşi acea trezire poate aduce un sens de eliberare si de autodeterminare, este uneori catalizată de tragedie şi însoţită de regretul unei vieţi petrecute în slujba superstiţiei”.

“… am sentimentul că religia nu este doar incompatibilă cu ştiinţa, ci un baraj rutier pentru progresul ştiinţific şi nu propun o lume robotică guvernată de ştiinţă. Lumea pe care o doresc este una în care tăria convingerilor despre probleme realiste este proporţională cu dovezile. Este o lume în care este în regulă să fii rezervat în a emite judecăţi dacă nu cunoşti răspunsul, şi unde nu este considerat ofensator să te îndoieşti de afirmaţiile altora”.

Articolul RECENZIE: Credință vs Știință apare prima dată în Roxana B.

Autor: Claude Quetel

Gen: istorie

Astăzi vă prezint o carte de referinţă despre Biblia nazismului, volumul: “Totul despre Mein Kampf”, scrisă de Claude Quetel.

Scopul volumului „Totul despre Mein Kampf”

Volumul „Totul despre Mein Kampf” a luat naştere după agitaţia provocată de decizia de a reedita lucrarea lui Hitler şi de a permite intrarea acesteia în domeniul public. 

În volumul de faţă, Claude Quetel urmăreşte furnizarea de informaţii necesare pentru a ne forma propria opinie în legătură cu beneficiile şi dezavantajele acestei decizii.

Temându-se de impactul pe care această lucrare îl va avea asupra publicului larg, profesorul Alexis Corbiere consideră că Mein Kampf nu ar trebui republicată. „Adevărul este că această carte îi va încânta pe cei atraşi de lucruri interzise şi pe cei atraşi de ura antievreiască, anticomunistă sau antiiluminista, care vor găsi în ea fraze pline de furie ce îi vor fascina în frenezia lor”.

Pe de altă parte, printre susţinătorii ideii de a republica „Mein Kampf” se numără Pierre Assouline care consideră lucrarea lui Hitler „un document de primă importanţă pentru a înţelege Al Doilea Război Mondial” .El ţine să precizeze, de asemenea, că „nu este cartea unui bolnav mintal, ci a unui agitator bântuit e un proiect politic nutrit din amărăciunea şi umilirile trăite de către poporul german ca urmare ale Tratatului de la Versailles”.

 În volumul „Totul despre Mein Kampf”, autorul prezintă, în mod obiectiv, contextul istorico-politic în care a luat naştere lucrarea lui Adolf Hitler, oferindu-ne informaţii despre ceea ce conţine această carte precum şi parcursul ei de-a lungul istoriei.

Părerea mea despre „Totul despre Mein Kampf”

Îmi place cum scrie Claude Quetel. Ideile lui sunt foarte bine ordonate şi nu se pierde în detalii. Optează de multe ori pentru fraze scurte, uşor de urmărit, iar termenii istorici sunt foarte bine înglobaţi în text.

În ceea ce priveşte informaţiile furnizate, am fost dezamăgită la început, pentru că primele două capitole ale cărţii prezintă copilăria, adolescenţa, tinereţea lui Hitler, precum şi alte informaţii generale deja arhicunoscute cărora nu le văd rostul. Partea bună este că următoarele capitole abundă în năutate salvând astfel întregul volum.

E o idee bună sau nu să fie republicată lucrarea lui Hitler?

Ei bine, habar nu am. Tot ce ştiu e că mi-ar plăcea să citesc această carte, deşi, conform lui Claude Quetel, puterea ei stă tocmai în faptul că e greu de citit. Nu sunt vreo extremistă nazistă şi nici nu plănuiesc o exterminare în masă, dar sunt extrem de curioasă. Şi cine nu ar fi? Cum ai putea să nu te gândeşti măcar pentru o clipă ce a fost în mintea lui Hitler? Care au fost motivele care au stat la baza nebuniei lui? După atâtea cărţi ale istoricilor în care Hitler e blamat şi judecat cum să nu-ţi doreşti să afli şi varianta lui?

Înainte să am ocazia să citesc cuvintele lui Hitler i-am dat o şansă lui Claude Quetel şi vă sfătuiesc să faceţi la fel.

Articolul Recenzie „Totul despre Mein Kampf” apare prima dată în Roxana B.

Autor: Agnes Martin-Lugand

Gen: beletristică

Azi vă prezint volumul “Oamenii fericiţi citesc şi beau cafea” al autoarei Agnes Martin-Lugand.

Ador să primesc cărţi cadou. De fiecare dată sunt surprinsă să descopăr cât de mult sau de puţin mă cunosc oamenii de lângă mine. Pe de altă parte, primesc cărţi care poate nu mi-ar fi atras atenţia într-o librărie dar cărora le descopăr frumuseţea imediat ce le am în mână. Aşa s-a întâmplat şi acum două săptămâni când am primit două volume ale autoarei Agnes Martin-Lugand.

Despre autoarea Agnes Martin-Lugand

Agnes Martin-Lugand este o romancieră franceză, de profesie psiholog. Aceasta a renunţat la carieră pentru a avea grijă de cei doi copii şi a început să scrie fără a avea mari speranţe de reuşită după cum ea însăşi dezvăluie în unul dintre interviurile sale. De fapt prima sa carte a fost refuzată de toate editurile ceea ce a determinat-o să o publice online şi să-şi vândă opera la uimitorul preţ de 49 de cenţi. Incredibil, nu?

Dintr-o carte vândută practic pe nimic în mediul online primul volum al autoarei, “Oamenii fericiţi citesc şi beau cafea”, a ajuns rapid bestseller, fiind tradusă şi peste 20 de limbi şi publicată în milioane de exemplare.

Pentru mine, Agnes Martin-Lugand este o adevărată inspiraţie.

Despre cartea “Oamenii fericiţi citesc şi beau cafea”

Protagonista romanului este Diane, o femeie “normală”, care trece într-o situaţie “anormală”. În urma unui accident de maşină aceasta îşi pierde soţul şi fiica, fapte ce o aruncă într-o profundă depresie.

După un an în care aproape nu părăseşte apartamentul, doarme îmbrăcată în hainele lui Colin şi alături de jucăria Clarei, Diane decide că e timpul să îşi ofere şansa de a se vindeca, dar pentru acest lucru trebuie să se îndepărteze de trecut.

“Stând la biroul lui Colin cu un atlas în față, parcurgeam harta Irlandei. Cum să-mi aleg mormântul sub cerul liber? Ce loc ar putea să-mi aducă pacea și liniștea necesară ca să fiu față în față cu Colin și Clara?”

Diane părăseşte Franţa în detrimentul Irlandei, ţara în care Colin dorea foarte mult să meargă împreună.

Odată cu schimbarea de peisaj, în viaţa protagonistei pătrund oameni noi care o ajută să regăsească dorinţa de a trăi, de a fi fericită şi de ce nu, de a iubi.

Părerea mea despre carte

Am citit romanul fără pauză, dar asta şi pentru că are doar 170 de pagini. Pot spune că, din punctul meu de vedere, este un roman de debut bun, dar nu genul de carte pe care aş reciti-o.

“Oamenii fericiţi citesc şi beau cafea” este o lectură uşoară şi lacrimogenă pe alocuri.

Mi-a plăcut datorită subiectului şi a emoţiilor puternice transmise, dar şi pentru faptul că autoarea nu tinde să idealizeze trăirile, acţiunile sau deciziile personajelor. Agnes le permite acestora să facă greşeli, să aibă reacţii necontrolate şi gânduri naturale.

Despre stilul în care scrie autoarea Agnes Martin-Lugand nu am o părere clară, poate şi pentru că e romanul de debut şi talentul ei nu a ajuns la maturitate. Agnes scrie simplu, dar puternic, descrie emoţii intense şi e capabilă să te transpună destul de uşor în lumea personajelor.

În romanul de faţă, autoarea adoptă o naraţiune lejeră, lucru pe care l-am apreciat, dar pe alocuri propoziţiile scurte mi s-au părut supărătoare.

Oricum, eu sunt greu de mulţumit!

Vă sfătuiesc să daţi o şansă acestei cărţi şi să vă împărtăşiţi părerile!

Articolul RECENZIE “Oamenii fericiți citesc și beau cafea” apare prima dată în Roxana B.

Titlu: Viaţă, iubire, râs – sărbătorirea existenţei
Autor: Osho
Gen: Dezvoltare personală

Recenzie „Viaţă, iubire, râs – sărbătorirea existenţei” de Osho

Câte cărţi scrise de Osho aţi citit până acum? Ei bine dacă le-aţi pierdut numărul vă spun eu. Niciuna!

Da. Se pare că Osho nu a scris cu adevărat nicio carte. Toate volumele publicate în numele lui au fost scrise de discipoli având drept sursă de inspiraţie discursurile şi prelegerile pe care celebrul guru indian le ţinea cu diferite ocazii.

După cum probabil v-aţi dat seama de la prima carte inspirată de acest guru, filozof, învăţător etc, Osho nu impune ci expune filosofii şi teorii.

El abordează o gamă largă de subiecte precum: sensul vieţii, descoperirea individuală, probleme sociale şi politice, religie, meditaţie şi spiritualism fiind aproape imposibil de introdus într-o anumită categorie de autori.

Despre volumul „Viaţă iubire râs – sărbătorirea existenţei”

Volumul de faţă este structurat în trei capitole precum sugerează şi titlu: Viaţă, Iubire şi Râs, elemente care pentru Osho nu sunt independente ci dimpotrivă. Ele sunt în strânsă legătură influenţându-se reciproc. Din acest motiv capitolele se reflectă şi se continuă unul pe celălalt.

Cel mai puternic dezvoltat subiect în acest volum este setarea unei limite clare între cunoaştere şi înţelegere. Osho urmăreşte să ne ajute să transformăm cunoaşterea, numită și certitudine, în înţelegere ceea ce ar duce la „eliberarea noastră”

“E foarte ieftin şi uşor să-i asculţi de alţii, pentru că ei îţi pot preda dogme moarte, îţi pot da porunci: fă asta! Nu face aia! Ei sunt foarte siguri privitor la poruncile lor. Nu certitudinea trebuie căutată. Înţelegerea trebuie căutată. (…) certitudinea poate să-ţi fie dată ieftin, oricine ţi-o poate da. Dar în ultimă instanţă vei fi pierzător.”

“Fireşte, peste tot în lume sunt preoţi şi politicieni care sunt gata, doar stau şi te aşteaptă. Vii la ei şi ei sunt gata să îţi impună disciplinele lor. Se bucură de puterea care vine din impunerea propriilor idei altora.

Eu nu sunt aici pentru asta. Eu sunt aici să te ajut să te eliberezi. (…) eu te accept să te iniţiez în sannyas ca să te ajut să te eliberezi total de toate dogmele, de toate scripturile, de toate filosofiile – inclusiv de mine”

 Opinia mea despre Osho

Nu ştiu ce părere aveţi voi dar eu cred că Osho ar fi trebuit să scrie cu adevărat. Spun asta pentru că scrierile publicate sub numele său au un caracter oral uşor de detectat. Sunt pline de pilde şi povestioare care poate în prelegerile sale aveau un rost bine definit dar puse pe hârtie devin greu de urmărit. De asemenea multe idei se reiau neexistând o structură clară a capitolelor, a paragrafelor etc. Se pare că o carte trebuie să fie ceva mi mult decât transcrierea unui monolog.

Pe de altă parte mă bucur că aceşti discipoli au avut minunata idee de a scrie prelegerile lui Osho pentru că altfel nu aş fi ajuns să îi cunosc ideologia ceea ce ar fi fost cu adevărat o pierdere pentru cultura mea generală.

Articolul Recenzie „Viaţă, iubire, râs – sărbătorirea existenţei” de Osho apare prima dată în Roxana B.

Titlu: Tatăl celuilalt copil
Autor: Parinoush Saniee
Gen: Beletristică

Recenzie „Tatăl celuilalt copil” de Parinoush Saniee

După ce am fost de-a dreptul impresionată de romanul „Cel care mă aşteaptă” al autoarei Parinoush Saniee, căutarea altor cărţi ale ei a venit natural. Din păcate singura pe care am putut-o găsi în librăriile noaste a fost „Tatăl celuilalt copil”.

Romanul te prinde încă de la primele pagini fiind o lectură uşoară şi captivantă pe care o vei citi pe nerăsuflate. Eu de exemplu am început cartea în aeroport şi pe parcursul cursei de trei ore Bucureşti – Barcelona am şi terminat-o.

Romanul are structură ciclică debutând şi încheindu-se cu aceeaşi scenă ceea ce mie cel puţin mi se pare de-a dreptul genial.

În introducerea poveştii Shahab, protagonistul romanului, este întrebat cine este bărbatul care îi e alături în una dintre fotografiile din copilărie întrebare la care va putea formula un răspuns abia la sfârşitul volumului.

Povestea romanului „Tatăl celuilalt copil”

Romanul urmăreşte copilăria şi adolescenţa lui Shahab, fiul mijlociu al unei familii din clasa de mijloc din Iran.

Pentru faptul că Shahab refuză să vorbească acesta devine motiv de ruşine pentru tatăl şi fratele său mai mare dar şi stres şi frustrare pentru mama sa. Astfel, considerat înapoiat şi marginalizat de către întreaga familie Shahab îşi creează propria lume petrecându-și majoritatea timpului cu prietenii săi imaginari Babi şi Asi.

Autoarea excelează în a ne transpune în universul din mintea acestui copil prezentându-ne detaliat modul în care acesta înţelege lumea din jur, explicând acţiunile lui şi motivele care stau la baza acestora. Înţelegem astfel cât de mult îşi iubeşte Shahab mama şi de ce se simte trădat de aceasta dar mai ales înţelegem resentimentele faţă de tatăl său.

Deşi, cu ajutorul bunicii, Shahab reuşeşte să comunice fără probleme, să se integreze la şcoală şi chiar să devină premiant, acesta nu este capabil să depăşească traumele copilăriei.

Prima şi ultima pagină a romanului îl ilustrează pe Shahab la aniversarea de 20 de ani în faţa unei fotografii de familie nefiind capabil să îl recunoască pe Naser drept tatăl său.
Deşi timpul a trecut iar Naser a depăşit sentimentele de ruşine şi dezamăgire pe care i le trezea copilul mijlociu, pentru Shahab acesta continuă să rămână doar „tatăl lui Arash”.

Mesajul transmis de autoarea Parinoush Saniee

Parinoush Saniee prezintă o poveste realistă care se regăseşte cu siguranţă în multe familii. Tendinţa părinţilor de a face comparaţii între copii e o problemă actuală ce afectează psihicul vulnerabil al celor mici.

Acţiunile care părinţilor li se par justificate pot fi percepute ca fiind nedrepte şi discriminatorii de către copii cauzându-le acestora traume greu de depăşit.

Articolul Recenzie „Tatăl celuilalt copil” de Parinoush Saniee apare prima dată în Roxana B.