Într-unul dintre weekendurile trecute am făcut curățenie în bibliotecă și am dat peste o mulțime de cărți citite cărora nu le-am făcut recenzie. Nu vreau să las nimic deoparte, așa că scriu acum despre cel mai frumos roman al lui Feodor M. Dostoievski. După ce termin ”Frații Karamazov”, de care m-am apucat de curând, probabil voi spune că acesta este cel mai bun (‘ai, Alioșa… abia aștept să văd ce se mai petrece ☺). Dar nu cred; mi-a plăcut prea, prea mult ”Idiotul” (mai am în bibliotecă ”Însemnări din subterană”, dar încă nu m-am apucat de ea, deși este o carte subțirică față de cărțile cu care ne-a obișnuit F.M.D). Am răsfoit puțin ”Idiotul” pentru aducere-aminte, deși este încă proaspăt în mintea mea, iar citatele erau notate într-o agendă pe care îmi place să o numesc oracol :). În orice caz, cel mai bine este să scrii despre o carte ”la cald”, imediat după ce ai terminat de citit. Vedem ce iese și puteți veni voi cu o completare pentru că aceasta, presimt, nu va fi o recenzie tocmai reușită. Sunt, totuși, vreo șase-șapte ani de când am citit-o :).

Ca în mai toate romanele scrise de rușii mei preferați (Tolstoi și cel de față), și în ”Idiotul” avem o mulțime de personaje, toate complexe, cu idei filozofice (vedeți discursurile despre religie, care sunt de o originalitate izbitoare), la care ai avea întrebări ale căror răspunsuri rămân, însă, parcă suspendate în aer. Pentru idiotul-prinț Lev Nikolaevici Mîșkin am simțit întâi compasiune. Pentru că m-a păcălit :). Prințul nostru suferă de o idioțenie și de o nebunie aparente. Mai degrabă le putem numi bolnave pe toate celelalte personaje (Rogojin, Ipolit, Lebedev, Ganea, Kolia etc), bolnave de mediocritate, avuție, perfidie, meschinitate și parvenitism, acestea făcând parte din societatea noastră grobiană, cea de atunci și cea de acum. Avem și noi ”potăile” noastre, acei oameni goi, lipsiți de finețe și de sensibilitate, imuni la frumosul din jur.

Fără viitor, dar cu un trecut să-i spun zbuciumat din cauza timpului petrecut într-un sanatoriu din Elveția, prințul Mîșkin este un naiv, un inocent. La cei 26 de ani ai lui, crede în bunătatea tuturor oamenilor și se lasă umilit, chiar pălmuit, îndrăgostindu-se când de Nastasia Filipovna, când de Aglaia.

Aglaia: ”…niciunul nu face cât degetul cel mic al dumitale, niciunul n-are nici mintea şi nici inima dumitale! Eşti mai cinstit decât toţi ceilalţi, mai nobil decât toţi, mai bun decât toţi, mai inteligent decât toţi!”

Cele două personaje feminine, Aglaia și Nastasia, deși mult diferite, sunt, bietele de ele, cam pe aceeași treaptă, ambele fiind sensibile și pătimașe. Citind despre viața amoroasă a scriitorului, aș spune că cele două femei dostoievskiene au existat și în realitate. De fapt, întregul roman are pasaje care cred că au făcut parte din viața marelui autor.

Aglaia pare să-l fi înțeles cel mai bine pe prinț, înțelegere care vine dintr-o stimă ”personală” aș zice, și care îl iubește, însă nu îi poate accepta marea calitate pe care acesta o are, și anume că, prin blândețea sa, Lev Nikolaevici reușește să-i ducă pe toți la disperare. El este capabil să ierte și să ofere fără a aștepta ceva în schimb. Probabil că fiica Epancinilor a fost preferata tuturor. Mie mi-a plăcut mai mult numele decât ea :). Nastasia însă, cea care este văzută de mulți ca o femeie de cea mai joasă speță, este personajul feminin care mi-a plăcut cel mai mult. Este acel tip de femeie :).

Romanul ”Idiotul” este o capodoperă și știți că nu exagerez cu nimic. Eu m-am apucat și de opera ecranizată de ruși. Sunt zece episoase a câte 50 de minute fiecare. Este ușor obositor de urmărit, asta din cauză că este în rusă. Aveți, totuși, subtitrarea în engleză. Cu ocazia asta, văd ce îmi mai amintesc și eu din limba învățată în urmă cu mai bine de 15 ani :).

CITATE din carte:

  • ”Câţi nu sunt dintre cei care, lustruiţi pe dinafară, având apartenenţă de virtute numai pentru că dispun de caleaşcă proprie? Mulţi au caleaşcă proprie. Dar prin ce anume mijloace…”;
  • ”E cu putinţă oare ca omul să se simtă cu adevărat nefericit? Dar ce importanţă au necazurile şi nenorocirile mele dacă sunt în stare să fiu fericit? Ştiţi, nu înţeleg cum poate cineva trece pe lângă un copac şi să nu fie fericit că-l vede? Să stea de vorbă cu un om şi să nu fie fericit că-l iubeşte?… Dar există atâtea lucruri minunate pe care le întâlneşti la fiecare pas şi pe care până şi omul cel mai decăzut le găseşte minunate!”;
  • ”Chestiunea e că un om ,,obişnuit” de deştept, chiar dacă îşi închipuie, la un moment dat (sau poate chiar şi o viaţă întreagă), că este un om genial, deosebit de original, păstrează totuşi, în adâncul inimii, un viermişor de îndoială, care îl duce uneori la exasperare; iar dacă se resemnează, o face de aci încolo deplin înveninat de o puternică doză de vanitate refulată”;
  • ”Compasiunea este principala, poate chiar unica lege a existenţei pentru întreaga umanitate”;
  • ”În adevăr, nu poate fi nimic mai supărător decât să fii, de pildă, bogat, dintr-o familie onorabilă, chipeş, cu oarecare studii, destul de inteligent, chiar bun la inimă, şi să n-ai totuşi niciun talent, nimic deosebit sau original în tine, nici măcar o ciudăţenie mai aparte, nicio idee personală, să fii absolut #ca toată lumea#”.
  • „Copilului poţi să-i spui tot. M-a mirat întotdeauna ideea greşită pe care adulţii şi-o fac despre copii; ce puţin îi cunosc şi-i înţeleg chiar şi părinţii înşişi! Nu trebuie să le ascundem nimic copiilor sub pretext că sunt încă mici şi că la vîrsta lor e prea devreme să cunoască unele lucruri. Ce tristă şi nenorocită mentalitate! Şi cît de bine îşi dau seama copiii că părinţii lor îi consideră drept neştiutori şi inapţi să înţeleagă, când în realitate ei înţeleg totul! Oamenii mari nici nu bănuiesc că până şi în chestiunile cele mai dificile copilul poate da un sfat de o extremă importanţă”.
DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ