Am mai spus într-un articol despre faptul că am călătorit mult cu trenul vara trecută și am acumulat multe povești pe care chiar îmi doresc să le împart. Dacă în acest articol am vorbit despre o poveste tristă la care am asistat în tren, astăzi voi relata o întâmplare frumoasă.

Povestea ce urmează este despre mine, dar nu numai. Eram pe la începutul lunii august și călătoream alături de trei prieteni, de la București către Constanța. În tren era zgomot, fiindcă mergea cu o viteză de peste 140 de kilometri pe oră, așa că am renunțat să mai vorbim între noi. Prietena mea adormise, iubitul ei stătea pe mobil, iar partenerul meu, care se afla lângă mine, se uita pe geam. Eu n-aveam chef să fac mai nimic din toate astea, mi-era foarte cald, trenul aglomerat, aerul condiționat nu făcea față, așa că încercam să-mi distrag atenția jucându-mă cu imaginația mea. Astfel că mă uitam la oamenii ceilalți care erau în tren și încercam să țes povești în jurul imaginii pe care o afișau.

Tipa care mi-a făcut ziua mai bună

O tipă mi-a atras atenția. O văzusem de când se urcase, dar abia în acest moment mi-a atras privirea, când eu încercam să mi-o imaginez cumva. Inițial nu mi se păruse frumoasă, dar apoi am crezut că mă îndrăgostesc de o femeie pentru prima dată în viață. Mi s-a părut superbă, i-am și făcut o fotografie ca să o țin amintire. Era naturală, nemachiată, blondă și cu părul tuns cam scurt, se vedea prins într-un coc lejer pe ceafă. Pe cap avea o eșarfă colorată, care se asorta cu pantofii sport, de brand, și purta o rochie neagră, scurtă, cu mâneci scurte. Avea o statură frumoasă, era înaltă și avea picioarele lungi și lucrate și, deși era slabă, nu era slabă în modul în care să remarci asta. Dar ce mi-a plăcut cel mai tare la ea era atitudinea ei relaxată, care era completată de lipsa sutienului ce lăsa la vedere o minunată pereche de sâni, potriviți ca mărime. Era ușor tristă, dar avea o tristețe frumoasă, pentru că i se citea în ochi, iar ochii, de culoarea mării, erau superbi, aveau o formă unică. Cine știe ce o fi fost în mintea ei atunci…

I-am spus iubitului meu că sunt croită să mă duc să îi spun cât este de frumoasă, cel puțin în ochii mei, el m-a susținut. Dar am avut așa un soi de emoție ciudată, un soi de frică de o respingere care să aducă, după sine, în mintea mea o distorsionare a imaginii ei perfecte. Când trenul a încetinit și am ajuns în gara din Constanța, plecasem în urma ei să îi spun, eram hotărâtă să îi fac ziua mai frumoasă, dar s-a grăbit să iasă pe ușă și să coboare.

Trăgea după ea un troler mare, am văzut-o apoi urcându-se într-un autobuz din acela supraetajat și descoperit, același autobuz în care m-am urcat și eu împreună cu prietenii mei.

Nu am putut s-o fac! Nu am putut să îi aduc un zâmbet pe buze frumoasei triste din trenul care mergea către mare. Am pus fotografia decupându-i fața, pentru că nu o cunosc și poate nu și-ar dori să apară pe aici. Rar mi se întâmplă să văd atâta frumusețe într-un singur om, dar mi se întâmplă, iar asta nu poate decât să mă bucure, pentru că îmi demonstrează că sunt un om viu cu adevărat!

DISTRIBUIȚI

2 COMENTARII

  1. Probabil exact asta se intampla si cu barbatii care observa o femeie „preafrumoasa”: de teama sa nu fie respinsi sau penibili nu indraznesc sa o abordeze intr-un mod politicos si simplu, sa ii faca un compliment direct si se multumesc cu privitul? :d

    • Da, de teamă că va fi și el băgat în aceeași oală cu o mare categorie: bădăranii. Eu chiar vreau să încurajez oamenii să facă complimente, dar și să învețe să primească, făcând diferențe între un lucru vulgar și unul nobil. Bine punctat!

LĂSAȚI UN MESAJ