Fie că vorbim despre relațiile amoroase, fie că vorbim despre despărțiri dureroase, despre vise, idealuri sau joburi, avem nevoie de timp. Timpul are nevoie de timp! Nimic nu se schimbă, nu se ameliorează bătând din picior. E greu, știu, pentru că trăim într-o viteză și într-un haos continue, răbdarea parcă nu mai există și vrem minuni peste noapte. Toți, nu doar tu! Nu te incrimina când îți vezi neputințele.
Sunem proprii noștri critici, cei mai critici. Nu e ceva rău, dar sunt situații și momente în care până și noi avem nevoie de înțelegere și timp. De câte ori nu am fost în situația în care ne-am fi dorit să ștergem totul cu buretele, într-o secundă, și să mergem mai departe ca și cum nu s-a întâmplat nimic?! De multe ori, sunt sigură, fiecare dintre noi. Numai că, nu se poate. Orice acțiune este urmtă de niște consecințe, mai bune sau mai puțin prietenoase, dar trebuie să le luăm ca atare.
Nici eu nu sunt ok cu această teorie, recunoc, sunt cumplită, stau foarte prost cu timpul și răbdarea,doar că învăț să îmi accept viața, așa cum este ea și să aștept să treacă tot răul cu speranța că vor veni și zile mai bune sau că, nu întâmplătoare a fost suferința asta. Va veni ceva bun, după, sau mai bun.
Nu puține au fost dățile în care durea atât de tare, încât mi-aș fi dorit să-mi scot inima pentru a nu mai simți nimic. Îmi doream să mă trezesc a doua zi complet refăcută, curată, fără sentimente, fără resentimente, fără regrete, fără durere și amintiri din trecutul negru. Să mă trezesc zâmbind și bucurându-mă de o nouă zi. Da, nu se poate așa. Se poate să te trezești bucurându-te de viață, așa ar trebui să facem zilnic, să ne bucurăm de tot ce avem și de tot ce reușim să facem, dar nu putem dă o filă din viața noastră fără a simți din plin consecințele.
E nevoie de timp. Așa cum o mușcătură de câine se închide în timp și are nevoie de zile pentru refacere, așa și sufletul, are nevoie de luni, poate, ca să o ia de la zero. Faptul că te simți neputincios și că ți-e greu să treci pesteeste perfect normal, nu te biciui. Toți ne plângem de milă și ne lamentăm că nu putem. Nu ești mai „handicapat” decât ceilalți!