În majoritatea postărilor de pe blogul acesta vorbesc despre mine, despre dragoste, fericire, suferință, joburi. Dar n-am alocat niciodată timp să scriu despre cea mai importantă ființă din viața mea, persoana pe care o iubesc necondiționat și infinit: mama. La fel cum n-am scris niciodată despre Dumnezeu. Mămica mea e cea mai bună. Acum că vine Crăciunul, iar eu n-am reușit să-mi iau concediu, am decis să-i scriu. Știu că, uneori, mă citește, iar în față nu-i spun cât de dragă mi-e și cât o iubesc. Știu cât de mult își dorește să mă vadă realizată din toate punctele de vedere. Să mă vadă în rochie albă de mireasă și să-și strângă nepoțeii în brațe. Să am un job de care să nu mă mai plictisesc și care să mă mulțumească financiar. Să fiu într-atât de împăcată cu mine însămi încât să nu mă mai învinovățesc pentru deciziile luate în anumite momente. Într-o zi, voi putea avea toate acestea.
Departe ești de mine, mamă, iar căldura ta îmi lipsește mai mult ca oricând. Mă uit de multe ori la semilună și-mi amintesc când îmi cântai, în copilărie, „luminiță nouă, taie pâinea-n două, jumătate ție, sănătate mie”. Tot de tine mi-aduc aminte și mi-e tare dor când afară e înnorat, iar pe mine doare un braț sau un picior. Iar în prag de sărbători… de cine să-mi amintesc dacă nu de tine, când făceam împreună sarmale, cozonac, tobă, cârnați și toate bunătățile specific românești?