Îmi plac femeile cu tupeu. Nu-mi plac, însă, femeile agresive. În limbaj, și nu numai. Eu înțeleg prea bine că în secolul ăsta e normal ca femeia să fie independentă, care planifică și acționează pentru a câștiga ceea ce-și dorește, emancipată, puternică și cum s-o mai simți ea într-o lume pe care o consideră ca fiind a bărbaților. Dar de ce uită să fie feminină, poate și delicată? Are impresia că adună vreun trofeu astfel? Genul acesta de femeie îmi pare mai goală decât Eva cu vestita ei frunză.

Femeile cu cojones. De ce mă irită? De fapt, e mult prea mult spus iritat, pentru că nu pot să zic că le ascult și le acord prea multă importanță. Doar că uneori îmi sar în ochi. Eu nu zic că mie nu mi-a scăpat niciodată nicio înjurătură. Dar una e să o faci cu prietenii, și alta de față cu toți oamenii, bașca, pe facebook, unde toată lumea postează chiar toate rahaturile (nu că nu mai scap și eu câte unul, dar măcar o fac pentru a da un anumit mesaj; cine îl ia, bine, cine nu, la fel, și, în niciun caz, nu o să vedeți vreodată la mine vreunul dintre cuvintele de genul celui din titlu – sau, poate am pus, nu-mi amintesc, dar, dacă am făcut-o, a fost în spirit de glumă).

Femeile acestea, cu cojones, dure și strigător la cer de serioase, îmi lasă impresia că se urăsc pentru faptul că s-au născut fetițe. Dragi doamne și domnițe, de ce nu vă faceți operație și schimbați astfel sexul cu care v-ați născut? Nu de alta, dar ar fi mai simplu… și de băgat, și de scos :).

Să ai cojones, nu înseamnă să vorbești cum ți se năzare. Acum, lăsați observația legată de cacofonie (că la spanioli nici nu cred că se ține cont) și spuneți-mi mai bine altceva: vă plac femeile care vorbesc cu „plm” și cu „morți și răniți” și altele, care-or mai fi? 🙂