Îl știți, desigur. L-am revăzut doar pentru a-mi reîmprospăta memoria, pentru că a trecut mult timp, prea mult timp de la prima vizionare, și pentru a vi-l recomanda. Pentru că acesta rămâne un film nemuritor, chiar și acum, după mai bine de 75 de ani de la apariția lui pe marile ecrane. Deși marii actori ai ”epocii de aur” hollywoodiene, Humphrey Bogart şi Ingrid Bergman, nu se mai află în viață, amintirea acestui film nu a pălit niciodată. Fiind alb-negru, poate credeți că nu mai are chiar farmecul pe care-l avea demult. Deloc așa. Are același succes ”letal”. A fost fără lacrimi, însă. Dacă aș revedea ”Titanic”, probabil aș plânge la fel ca atunci când l-am văzut prima dată. Și a doua, și a treia cred :). Dar asta pentru că în ”Casablanca” nu s-a recurs la mijloacele melodramatice din peliculele de la vremea aceea. Prin urmare, el, ca un cinic s-a detașat de situație, iar ea, ca o doamnă și-a înăbușit sentimentele :).

”Odată cu venirea celui de-Al Doilea Război Mondial, multe priviri de pe continentul european întemniţat s-au întors cu speranţă, sau cu disperare, spre libertatea din America. Lisabona a devenit marele punct de îmbarcare. Dar nu toată lumea putea ajunge acolo în mod direct, astfel că s-a iţit o potecă întortocheată şi ocolită pentru refugiaţi: Paris-Marsilia… peste Mediterana spre Oran… apoi cu trenul, sau cu maşina, sau pe jos spre Africa, Casablanca, cu oprire în Marocul ocupat de francezi. Acolo, cei norocoşi pot obţine vize şi pot fugi în Lisabona, de-acolo pot ajungând în Lumea Nouă. Dar cei mai puţin norocoşi aşteaptă în Casablanca… şi aşteaptă… şi tot aşteaptă…”.

Așa începe. Acțiunea filmului se petrece în Casablanca, pe fundalul melodiei ”As time goes by”. Rick și Ilsa se reîntâlnesc, fără ca vreunul dintre ei să se aștepte că va mai exista un astfel de moment în viața lor. Iar atunci revin amintirile, crude și dureroase precum lama unui cuțit. Paris sau Casablanca… Parcă anii nu i-au despărțit niciodată. Unele iubiri nu se uită. Voiam să povestesc despre film, dar am ales prea multe replici celebre, unele citate și astăzi de noi, simpli muritori :):

”Ilsa: Lumea se prăbuşeşte în jurul nostru şi noi ne îndrăgostim taman acum.
Rick: Da, nu ne-am sincronizat prea bine. Ce făceai, de exemplu, acum zece ani?
Ilsa: Acum zece ani? Să mă gândesc… Ah, da. Purtam aparat dentar. Tu ce făceai?
Rick: Îmi căutam de muncă”.

”Ilsa: Îţi dau un franc dacă-mi spui la ce te gândeşti.
Rick: În America aş primi mai puţin pentru ele, şi, sincer, cam atât valorează.
Ilsa: Ei bine, sunt gata să plătesc mai mult. Spune-mi.
Rick: Mă întrebam…
Ilsa: Aşa…
Rick: Cum de sunt atât de norocos. Cum de te găsesc aşteptându-mă să vin la tine.
Ilsa: Şi cum de nu există niciun alt bărbat în viaţa mea?
Rick: Da.
Ilsa: Simplu: A existat un bărbat. Acum e mort”.

”Rick: Cine eşti cu adevărat? Şi ce ai fost înainte? Cu ce te-ai ocupat şi care ţi-au fost gândurile?
Ilsa: Am spus fără întrebări.
Rick: Închin în cinstea ta, puştoaico :)”.

”Ilsa: I know that I’ll never have the strength to leave you again”.

”Rick: Louis, cred că ăsta e începutul unei frumoase prietenii”.

”Rick: Eu sunt singura „cauză” care mă interesează”.

”Ilsa: Te iubesc atât de mult. Urăsc războiul atât de mult”.

”Ilsa: Sărută-mă. Sărută-mă ca şi cum ar fi pentru ultima dată”.

”Ugarte (cel care vindea vize): Mă dispreţuieşti, aşa-i?
Rick: Probabil că te-aş dispreţui. Dacă aş da doi bani pe tine”.

”Victor Laszlo: Şi ce dacă daţi de urma acestor bărbaţi şi-i omorâţi? Sute, mii de alţi bărbaţi vor răsări din toate colţurile Europei şi le vor lua locul. Nici măcar naziştii nu pot ucide atât de repede”.

”Ugarte: Păcat de cei doi curieri germani, nu?
Rick: Au avut ghinion. Ieri erau doar doi funcţionari germani. Acum au fost aşezaţi pe „locul de onoare”.
Ugarte: Eşti un tip cinic, Rick, fie-mi cu iertare.
Rick: Te iert”.

…Și am încheiat seara cu această melodie superbă :):

”Să nu uiţi ceva de toţi ştiut:
Un sărut rămâne un sărut,
Un oftat e numai un oftat;
Ce-i important rămâne…
Cum treci de azi spre mâine”.