Faptul că sunt pretenţioasă cred că este o „calitate” pe care nu o poate contesta nimeni, nici măcar eu. Ştiu că cer mai mult decât ofer, dar a fost o vreme când am oferit mai  mult decât am primit.

Am tânjit întotdeauna ca bărbatul meu să-mi fie cel mai bun prieten, cel mai bun confident. Dar am înţeles că este bine ca unele lucruri să le ţii pentru tine, să nu le împărtăşeşti nici măcar omului în braţele căruia adormi fericită. Cel puţin, eu nu am întâlnit, încă, acel bărbat care să înţeleagă tot. Cum ar fi simple mesaje de la băieţi/bărbaţi, care nu reprezintă nimic pentru mine, în afara unei simple amiciţii sau relaţii de colegialitate. Da, amici. Cu „A” mare cât muntele Athos, dacă vreţi.

Asta nu înseamnă că el, iubitul meu, bărbatul pe care îl aleg să-şi petreacă zilele alături de mine, nu-mi este cel mai bun prieten. Pentru că eu cu el împart tot, nu cu prietenele mele. El mă sărută dimineaţa pe frunte când pleacă la birou, el mă sună şi mă întreabă „Ce faci, dragostea mea?”, el îşi face timp să mă asculte printre miile de griji şi de responsabilităţi pe care le are pe umăr, el se grăbeşte să vină seara acasă mai repede pentru a fi cu mine, surprinzându-mă cu gesturi mici care par că nu mă impresionează deloc, dar pe care le apreciez… în sinea mea.

Chiar şi simplul fapt că el găteşte atunci când sunt hămesită sau că el calcă cămăşi atunci când eu n-am chef înseamnă foarte mult pentru mine şi asta spune multe despre el. Pentru  că este un domn, un bărbat educat, un om atent la detalii, ca şi mine, care îmi oferă încredere şi respect, merită iubirea mea şi sprijinul meu.

Am obosit să pierd vremea cu oameni care nu ştiu să ofere totul. Am ostenit să tot cad, să-mi julesc palmele şi genunchii, să mă ridic şi să alerg, iar şi iar, să o iau de la capăt cu toate, în numele rolului de femeie puternică ce mă cred. Am obosit să mă aflu într-un continuu sevraj, să fiu masochistă în ceea ce priveşte dragostea.

Am decis să trăiesc altfel, să mă las iubită, să zâmbesc în momente care par al naibii de grele. Pentru că, de fapt, am o viaţă atât de frumoasă, dar mă las măcinată de un amalgam de gânduri. Îi sunt datoare lui Dumnezeu pentru tot ceea ce mi-a oferit până acum. Şi-mi sunt datoare mie să lupt pentru fericirea mea. Pentru că nimic nu vine de-a gata. Iar dacă am oferit cândva mai mult decât am primit, aşa cum spuneam la început, nu înseamnă că nu o mai pot face. Trebuie doar să-mi doresc şi sunt ca nouă, ca şi cum n-am trecut prin nicio experienţă tristă.

Pentru că oricât de tare m-a durut sufletul la sfârşitul unei relaţii, am ştiut mereu că voi iubi din nou. Chiar dacă pare că nu pot să trec peste defectele şi problemele lui, tind să cred că voi reuşi să le înţeleg şi să le rabd în continuare. Chiar dacă simt, uneori, că aceasta este o relaţie păguboasă şi că mă mulţumesc cu puţin. Oricum, n-a aflat nimeni secretul sufletului-pereche. Nu ştie nimeni dacă l-a întâlnit decât atunci când ajunge la finalul zilelor sale şi a trăit o viaţă alături de acea persoană pe care a ales-o…