În primul rând, sper că mai ai blogul şi că n-ai renunţat la scris. M-aş supăra pe tine şi ţi-aş da şi o mamă de bătaie. Chiar în acest moment, mi-ar plăcea să ştiu că stai în cămăruţa ta, biblioteca micuţă pe care ţi-ai dorit-o întotdeauna, înţesată de cărţi, locşorul tău de suflet, la un birou de unde să scrii poveşti pline de romantism aşa cum eşti tu :).

Mai apoi, sper că n-ai ajuns o femeie din aceea, să nu mai ştii să te bucuri de viaţă, să nu te mai îngrijeşti, să stai toată ziua să faci mâncare, trăind doar pentru bărbat şi pentru copii. De fapt, sunt convinsă că ai trecut prin multe greutăţi ale vieţii, dar nu le-ai lăsat să te îmbătrânească, păstrând ceva din nebunia tinereţii, din copila aceea zvăpăiată care, atunci când se ameţeşte după două pahare de vin, începe să cânte şi să asculte muzică lăutărească.

Te-ai apucat de dansuri? Vals, tango, salsa şi ce mai ziceai tu? Sper că da, ai văzut că erai nepricepută şi îl călcai pe om pe picioare, conducându-l tu de parcă şi ştiai cum se face. Ai înţeles, da? Bărbatul conduce!

Apropo, ce melodie asculţi acum? Tot una din aia sentimentală, gen „Wicked game” a lui Chris Isaak sau „How come, how long” a lui Babyface? 😉

Bănuiesc că încă mai găteşti ceva bun la cuptor, acel chec cu nuci şi cacao sau acea plăcintă cu mere, care îmbie întreaga casă cu mirosul acela de copt.

…Scumpo, ai învăţat să calci cămăşi? Sper că da, lasă bărbatul să facă ce ţine de ale bărbatului, nu mai fi leneşă! Sau vine mami o dată pe săptămână şi ţi le calcă? Aşa ţi-a promis, nu? Că atunci când te vei mărita va veni ea la tine şi va călca tot ce nu-ţi place ţie.

Probabil că, între timp, ţi-a venit şi ţie mintea la cap şi nu mai stai să visezi la cai-verzi-pe-pereţi, trăind viaţa cu adevărat, cu toate momentele ei bune, rele, vesele, triste, fericite, nefericite, ştii tu… de-ale vieţii.

Ştiu că ţi-ai promis că niciodată nu vei mai…, dar sunt sigură că ţi-ai încălcat jurământul de câteva ori. Pentru că, you know, never say never!

Draga mea dragă, ai învățat să lași oamenii să plece singuri? 🙂 Ar fi bine să o fi făcut; ai văzut că nimeni și nimic nu trebuie forțat. Lucrurile sunt reale dacă vin natural :).

De asemenea, sper că locuieşti într-o căsuţă, cu o curte micuţă şi curată, cu un foişor unde să iei mesele alături de cei dragi, privind la verdele din jur şi inspirând aerul curat. Că ai un balcon şi o terasă pline cu flori, că reuşeşti să ai o mulţime de orhidee care să nu mai moară aşa cum ţi se întâmpla în urmă cu zece ani. Ştii, florile se păstrează după suflet. Apropo, ce-ţi mai face bonsăiaşul, mai vorbeşti cu el, i-ai găsit jumătatea?

Dragă Roxana B, sper din suflet că ai reuşit să fii împlinită, visul tău din copilărie. Că eşti fericită alături de omul pe care l-ai ales şi că s-a întâmplat să porţi rochia aceea albă, simplă, din dantelă, o singură dată. Că eşti o mamă tânără, mândră de minunile pe care le-ai purtat în pântece. Liniştită, cu oameni dragu alături, care te sprijină şi te ajută la nevoie. Realizată dpdv profesional, fără a te mai gândi cum să faci mai mulţi bani. Scriind cărţi şi traducându-le în diverse limbi pentru a fi cât mai citite. Dacă nu, stai chill, nu e capăt de lume, scriitorii au aşa, un soi de nebuneală, deci poţi să publici şi pe la 50 de ani. Mai mult decât atât, îţi recomand să mai scrii o scrisoare ca aceasta, pe care să o reciteşti peste alţi zece ani ;).

PS: Merci, Rontziki, pentru idee :).