„Mare Tranquillitatis”, scrisă de Katja Millay, este una dintre cărțile mele preferate pentru adolescenți (nu toate sunt de menționat într-un rezumat). M-a atras, în primul rând, prin numele pe care l-a avut, care mai târziu apare să aibă o anumită semnificație în viața personajelor. Apoi, coperta, cu amestecul bine ales de culori, și numele autoarei, care nu este atât de greu de pronunțat precum pare.

Titlu: Mare Tranquillitatis
Autor: Katja Millay
Gen: Fantasy

Recenzie „Mare Tranquillitatis” de Katja Millay

Cartea este la fel de reală precum adolescența, are dramă, tristețe, greșeli, și iubire. Doar că mult mai copilăros. Este vorba de o pianistă (fostă) care, după anii în care era celebră pentru talentul la pian, fiind o fire voioasă și mereu plină de energie, printr-un incident tragic, nu a mai putut cânta, iar viața ei s-a schimbat total, ajungând a fi opusul a ceea ce a fost. A refuzat să vorbească, și și-a format o lume a ei, închisă în propria ei minte, unde nimeni n-ar putea s-o mai rănească vreodată. Apoi este personajul masculin, adolescentul neinteresant, care a suferit în urma pierderii tuturor apropiaților, alegând singurătatea, concentrându-se pe cea mai mare pasiune a sa, sculptura în lemn.

Amândoi suferă pe interior mai mult decât lasă a se vedea, iar cei din jurul lor ajung să se obișnuiască cu timpul, chiar dacă nu înțeleg durerea prin care trec cei doi. Mai impresionante sunt mecanismele lor de apărare, de deconectare de la agitația de zi cu zi; ea alergând în fiecare seară până la epuizare, colectând prenume, scriindu-și experiențele, și ducându-și la disperare părinții și mătușa prin stilu ei de a se îmbrăca. Iar el se scufundă în lemn, în căte-o masă sau un scaun șlefuit, mereu mirosind a cherestea.

Mesajul transmis de autoarea Katja Millay

Cartea este destul de interpretabilă la nivelul acestor detalii, însă cumva, m-a uimit cum pasiunea celor doi i-a ținut în viață în urma incidentelor tragice de care au avut parte. Un lucru psihologic, totuși, cât timp ai o pasiune de care te sprijini, ceva în care te poți scufunda la sfârșitul zilei, poți trece peste orice. Deși ea pierduse tot ce avea mai de preț, și-a format un locaș interior unde a putut supraviețui.

Ei, acum vine partea în care se întâlnesc. Scena este destul de ciudată, ei fiind la aceeași școală, se văzuseră înainte, însă întâlnirea lor adevărată a fost mult mai sinceră. Mai…timidă. Momentul în care amândoi și-au aflat slăbiciunile, poveștile…cumva, este de nedecris conexiunea lor. Însă nu înseamnă că este neapărat benefică. Adolescenți fiind, fac o tonă de greșeli, după care regretă, după care totul devine fad.

Cartea este perfectă pentru cei care vor să simtă puțină durere și tristețe în lectura de duminică, este ușor de citit, uneori presărată cu umor, alteori cu lacrimi. Dar și de înghețată.