Frumuseți din București: Melancolii stradale

Nu dați ”hate” dacă fac parte dintre persoanele care (încă) iubesc Bucureștiul, nu? Și că îl promovez, ori de cât ori am ocazia. Și că închid ochii când văd mizerie. Ieri am adunat trei sticle de bere și niște hârtii rămase de la sandwichuri de la KFC. N-am dat în greu. Mi-am văzut mai departe de drum. Cu o ușoară silă față de vecinii mei care au lăsat gunoiul pe bancă, în stația de autobuz. Însă nu vreau să promovez asta. Dacă aș vedea zilnic ceva de genul, eu, una, aș evita acele fotografii. Ți se ia, la un moment dat, să vezi doar asta. Așa că, mai bine, haideți să vă arăt ce locuri drăguțe descopăr prin capitala României și să împărtășim opinii despre ele. Mie îmi place mult Bucureștiul. În weekend, când e liber și nu vezi mașini bară-la-bară :).

Alei de clădiri plângânde

Bucureștiul este un oraș mare, care are multe de oferit. Nu ai cum să te plictisești aici decât dacă vrei. Sau dacă ești în despresie și tot ce dorești este să stai închis în casă (și nu o spun cu un ton de condamnat). Clădirile din capitala noastră sunt cu adevărat niște bijuterii arhitecturale, clădiri-simbol despre care îți pui întrebări și ai vrea să știi mai multe. Bisericile vechi de-atâta vreme, cu flori la poartă și arhitectură superbă, biserici ce au supraviețuit cutremurelor sau altor intemperii. Unele clădiri plâng la propriu. Ai vrea să iei tu niște ciment și să te apuci de treabă… 

Clădiri de admirat

E o toamnă plăcută. Nu e rece, nu e urât mirositoare și îmbâcsită. Mă plimb. Pur și simplu, de dragul plimbării și al aerului curat (atât cât se poate într-un oraș atât de aglomerat cum e București). Cartiere bătrâne, cu vechi clădiri de care te bucuri că fac parte din orașul în care locuiești, cu balcoane la care ai vrea să-ți bei cafeaua în fiecare dimineață, biserici în care intri și de dragul arhitecturii.

Cel mai mult am întâlnit, în drumul meu, clădiri care se țin încă bine, care au fost restaurate sau doar îngrijite, nelăsând prea tare timpul să le distrugă. Eu sunt fascinată de ele. De fapt, cam peste tot unde merg, aleg să mă opresc cu privirea asupra clădirilor, mai ales a celor vechi, clădiri bizantine sau în stil Art Nouveau. Le admir, le fotografiez, iar mă opresc să le admir și mă gândesc că am să apuc să să mă documentez puțin despre ele pentru a le menționa în articol. Iar când vine vremea să scriu articolul, timpul nu-mi ajunge și atunci mă opresc mai mult la a pune fotografii decât text (deși am avut ceva probleme cu aparatul și unele poze sunt ”arse”; iar dac-aș fi și talentată-n ale photoshopului…).

Articolul FOTO | Frumuseți din București: Melancolii stradale  apare prima dată în Roxana B.

Rucsacul în spate, adidașii de drumeție sau bocancii – după cum a avut fiecare – apă, mâncare și mult curaj și voie bună. Suficiente pentru a porni la drum. Socializarea la tot pasul :).

Pe meleaguri românești: Vârful Caraiman, Babele și Sfinxul

• Vârful Caraiman: 2438 de metri
• Durată traseu: 5:30 ore (Bușteni – Jepii Mici – Platoul Bucegi – Crucea Caraiman – Babele și Sfinxul – Piatra Arsă)

Sunt mai multe trasee pe care le poți alege, odată ce ai ajuns pe Platoul Bucegi (situat la 2400 de metri altitudine). Poți merge către Babe și Sfinx, Vârful Omu, Crucea Eroilor Neamului de pe Caraiman, Cabanele Piatra Arsă și Vârful cu Dor, bucurându-ne de o frumoasă pădure de jnepeni. Noi am plecat la drum cu următorul traseu plănuit: am pornit pe Jepii Mici (marcaj crucea albastră), ne-am tras sufletul pe platoul Bucegi, după care am urcat la Crucea Caraiman, apoi am mers către Babe și Sfinx, iar de acolo trebuia să coborâm pe Jepii Mari. Din păcate, nu am mai făcut asta, pentru că nu ne-ar fi ajutat timpul, ne era teamă că se va întuneca și nu aveam la noi decât o frontală. Așa că am mai mers puțin pe jos, cam 30 de minute, până la Piatra Arsă, de unde am luat un microbuz. Telecabina costa 45 de lei, iar la microbuz am dat 50. Însă la telecabină era coadă de cel puțin 2,5 ore.

Dar haideți să vă povestesc de traseu, căci, după cum bine cunoaștem, nu destinația e atât de importantă, cât călătoria până la destinație :).

Jepii Mici

Anul trecut am mers pe Jepii Mari, la Cascada Urlătoarea, un traseu destul de ușor, pentru începători. Așa că m-am încumetat acum pe Jepii Mici, de care știam că are dificultate medie. Și medie a fost, chiar și pe stânci. Încă două trasee ca acesta și sunt pregătită pentru Piatra Craiului :). La un moment dat, m-am încălzit și am schimbat colanții cu pantaloni scurți. Și-ar fi fost necesare niște mănuși pe stâncile acelea, când mă ajutam și mă țineam de lanțuri. Mai era un kilometru până sus la platou. Atât de puțin și, în același timp, atât de greu. Însă cel mai lung parcă mi s-a părut cel de la Platou la Cruce.

Parcă nu mai ajungeam. Asta poate pentru că am făcut acel popas la Cabana Babele (pe Platoul Bucegi) și ne-am odihnit. Dar nu m-am plâns deloc, am ținut pentru mine și-mi ascultam respirația enervant de sacadată . O mai auzeam și pe-a Andreei sau a Ștefaniei, din când în când, dar eram prea ocupată cu a mea :D. Numai de la Eliana nu se auzea nimic. Așa-i când urci pe munte de vreo zece ani, după ce ai mers și pe Mont Blanc, și pe Vihren sau Musala; un astfel de traseuți se pare la ureche. A fost bine să o avem cu noi, ne dădea încredere știind că e cineva experimentat în grup .

Pot spune că Jepii Mici este unul dintre cele mai spectaculoase trasee montane. Cel puțin din ce am văzut eu până acum. Dar și riscant. Și periculos chiar, dacă nu ai încălțări adecvate – deși am avut o prietenă în grup care a avut adidași New Balance; noroc că face sport în viața de zi cu zi și are condiție fizică. Însă nu este recomandat să faci un astfel de traseu fără încălțări bune pentru asta. Multe drumeții de pe acest traseu s-au sfârșit tragic. Din când în când, ne opream să citim despre oamenii care au murit aici, tineri care s-au încumetat la acest traseu…

Pe scurt, într-un cuvânt, traseul de pe Jepii Mici e superb. Cum urcam puțin, cum ne opream să admirăm peisajul. Cum urcam, cum vedeam munții tot mai aproape. Cum urcam, cum ne uitam și ne spuneam: ”De acolo, de jos, am venit noi. Pe acolo, pe undeva, e parcată mașină noastră”. Emoționant. Am pielea de găină când povestesc acestea :). Iar pe Platoul Bucegi ne-am întins pe iarbă și ne-am bucurat de liniște. În caz că nu știați – cum nici eu nu am știut – odată ce ai ajuns aici, află că ești la peste doi kilometri deasupra nivelului mării :).

Crucea Eroilor de pe Muntele Caraiman

Datorită altitudinii sale, 2284 de metri, cât și a dimensiunii (28 de metri înălțime și 7 metri lungime), Crucea de pe Muntele Caraiman este unică în toată Europa. Aceasta a fost inaugurată la inițiativa Reginei Maria și a Regelui Ferdinand în memoria eroilor căzuți în Primul război Monidal. Conform legendei, Regina Maria a avut un vis în care Munții Bucegi erau ”stropiți cu sângele eroilor”.

Ajunse aici, ne-am bucurat de peisajul mirific, printre norii care m-au păcălit crezând că-i ceață. Crucea în sine nu m-a încântat foarte tare, pentru că era în construcție. Dar peisajul, mașinile și casele atât de mici, aerul, sentimentul de fericire că ai ajuns până aici, toate acestea au meritat oboseala. Am scos ”Vânătorii de zmeie” și i-am făcut o poză. Pentru amicii mei din grupul pe care l-am creat pe Facebook, iCarte, iParte :).

Potrivit Wikipedia, etimologia numelui Caraiman are două direcții posibil, după cum au studiat lingviștii. Prima duce la origini turcești, cara = negru și imam sau iman = conducător, preot, rezultând prin traducere Conducătorul negru sau Preotul negru. Cea de a doua direcție duce la etimologia rusească a cuvântului karaman = buzunar. 

Babele și Sfinxul

Cum spuneam la început, am plănut să ajungem și aici. OK, eu am avut asta în minte tot timpul. Fetele mai văzuseră asta o dată, nu aveau niciun chef. Mi-au spus că nu am ce să văd și că nu o să-mi placă. Într-adevăr, nu aș mai veni încă o dată aici. Am vrut să am pentru articolul acesta propriile fotografii, să nu le iau de pe Google. Am văzut încă o dată nesimțirea specifică românilor lipsiți de educație. Cred că ne-am întors de acolo cu trei pungi pline de doze de bere, hârtie, mucuri de țigări, sticle sparte etc. Asta o fac doar turiștii care vin aici cu telecabina. Un om care urcă pe munte nu va face niciodată așa ceva, ci, dimpotrivă, va aduna mizeriile aruncate de alții. Erau și doi jandarmi care o rugau pe o doamnă să coboare cu copilul de pe Sfinx. Mulți turiști. Unii ca noi, care adunam gunoaie, alții care se pozau și se urcau pe monumente. În continuare, cred că România poate fi țara pe care o dorim majoritatea, dacă se va schimba acea mentalitate, atitudine și educație de ”șmecheraș”. Fără cuvinte multe, că nu despre asta e articolul de azi :).

Revenind la Sfinx, care este renumit pentru forma sa, acesta este un megalit antropomorf, situat la 2216 de metri altitudine. Potrivit tot celor de la Wikipedia, originea numelui Sfinxului este dată de asemănarea sa cu un cap uman cu Marele Sfinx de la Giza din Egipt. Formarea lui se datorează eroziunii eoliene (vântului). Legenda spune că acest loc a fost centru energetic folosit pe vremuri de extratereștri. Se spune că prin luna octombrie se aprind niște luminițe care îți dau energie. Eu am pus mâna pe Sfinx acum, dar n-am simțit nimic :))). Iar în octombrie, când e o lună ploioasă, slabe șanse să ajung pe acolo. Noroc că sunt eu, de felul meu, energică :p. Glumesc, aici e vorba de energia spirituală :).

Mănăstirea Caraiman

După ce ajungi să faci un așa traseu, fără gleznă luxată, fără zgârieturi, lovituri sau mai știu eu ce și fără să se strice vremea, mergi să mulțumești, nu? 🙂 La mănăstire mai fusesem, în urmă cu mulți ani (e o pensiune faină acolo, fix lângă mănăstire, Villa Ermitaje se numește – cu un spa interesant; pentru cine vrea un weekend de vis în doi :D).

Fotografiile ar fi fost perfecte dacă am fi avut un aparat foto la noi. Însă ne-am descurcat cu telefoanele. Am vrut să ne bucurăm mai mult de peisaje și de drumeție în sine decât de a face fotografii :).

Articolul Pe meleaguri românești: Vârful Caraiman, Babele și Sfinxul apare prima dată în Roxana B.

Nu am plănuit să vizitez Craiova anual, dar văd că se întâmplă. Așa e când ai vloguri de făcut cu oameni dragi care spun lucruri faine despre cărțile pe care le citesc – pentru asta vă aștept pe Youtube, în fiecare săptămână, cu vlogul de marți ). 

În urmă cu un an vizitam unul dintre cele mai frumoase parcuri văzute vreodată – Parcul Romanescu, și îmi luam o mică lecție de istorie din Muzeul Olteniei (click pe fiecare pentru cine dorește să citească articolul). De data aceasta, nu am vizitat foarte mult, am avut puțin de lucru (eu chiar iau în serios treaba asta cu vlogurile; noroc că-mi place ce fac ), dar m-am bucurat că am reușit să ajung într-un loc în care nu mai fusesem.

Cimitirul Ungureni

Spuneam în titlu că acesta este cel mai frumos din toate cimitirele văzute. Dar sunt cât se poate de îndreptățită să spun asta, pentru că… n-am mai vizitat altele . Urmează cimitirul Bellu din București și sper să ajung și la Săpânța (nu am ajuns deloc în Maramureș), după care pot face un top. 

Pare cam… bizar, nu? De ce ai face o pasiune pentru cimitire? Acum câteva luni, când am mers in Glasgow, am vrut să vizitez Cimitirul Necropolis, însă n-am convins-o pe Andreea . Iar în Craiova n-am convins-o pe Felicia. Noroc că pe lumea asta există și bărbați. Cu cine să te plimbi printr-un cimitir dacă nu cu un bărbat?

Îmi plac cimitirele vechi. Cele dintr-un alt secol, cu sculpturi deosebite, cum nu vezi într-un cimitir obișnuit.

Revenind la Ungureni, cimitirul mai sus menționat, este un monument memorial și funerar (pentru cine dorește, îl găsește pe strada Pinului din Craiova). 

Monumentul funerar al lui Jean Mihail

Pot spune că acesta este monumentul care m-a impresionat cel mai mult din tot cimitirul. Situat în imediata apropiere a monumentului funerar al familiei Mihail, care îl înfățișează pe Ioan C. (Jean) Mihail, monumentul este un cavou construit în 1896, în stil ionic grecesc, de sculptorul român Carol Storck. La exterior, cei doi lei maiestuoși din bronz, turnați la atelierul Antoine Durenne din Paris, străjuiesc monumentul. Imediat lângă putem vedea și bustul lui Jean Mihail. De numele acestuia se leagă mare parte din istoria Palatului Jean Mihail – care, azi, este Muzeul de Artă din Craiova.

Monumentul funerar al familiei Vorvoreanu-Pleșia

Acest monument face parte dintr-o serie de opere importante realizate în țara noastră de Rafaello Romanelli (vedeți bustul regelui Carol I al României de la Castelul Pelișor sau statuile lui A. I. Cuza de la laşi şi Craiova). Turnat în bronz la începutul secolului al XX-lea, a fost declarat Monument de Artă pe vremea când comunișii erau la putere. După 1989, monumentul a fost vandalizat, iar lanțurile din bronz ce împrejmuiau monumentul au dispărut cu totul, opera lui Romanelii nemaifiind ce a fost odată…

Și poza de final :

Articolul Pe meleaguri românești: Cimitirul Ungureni, cel mai frumos din câte am văzut apare prima dată în Roxana B.

Aveam pe listă trei locuri, așa cum am scris și în 2018. Însă una dintre biciclete nu mai voia să meargă, stomacul striga de foame și, uite-așa, am văzut doar un loc.

Dar ce loc…, vă invit aici de vedeți. Poate voi ați ajuns deja acolo, însă eu abia în weekend l-am descoperit. De fapt, acesta este scopul meu: să descopăr Bucureștiul, iar apoi să vă povestesc (am o luuungă listă cu locuri superbe din orașul în care locuiesc, iar vara asta am să văd o parte din ele) :).

Schitul Darvari, locul unde timpul curge diferit

În momentul în care ai intrat pe poarta schitului, ai impresia că ești mult departe de București. Toată agitația și forfota au rămas undeva. De fapt, întreaga stradă este liniștită. Însă în curtea mănăstirii nu se mai aud decât câteva păsări ciripind. Noi, ca după bicicletă, îmbrăcate în colanți și fără nimic pe cap. Sigur, nu ne-a dat nimeni afară, doar ne simțeam puțin stinghere :). Am petrecut câteva momente de liniște înăuntru, apoi am stat pe bancă, unde soarele bătea ușor.

Biserica albă și curată este înconjurată de multe flori și de verdeață, de brazi și de copaci bătrâni. Este un loc pe care îl recomandăm cu mare drag, dacă vă cheamă sufletul către o rugăciune (căci altfel e spusă într-un lăcaș sfânt și altfel acasă), dar și dacă, pur și simplu, pașii vă poartă la plimbare până aici. Noi nu ne așteptam să vedem așa ceva în mijlocul Bucureștiului. Așa linișe. Știm că, de regulă, în biserici și în mănăstiri este pace, este liniște. Acea oază de liniște, pe care o descoperi cu sufletul, nu cu urechile.

Istoria Schitului Darvari

Schitul Darvari poartă numele de familie al ctitorului. Pentru că acesta, Mihail Darvari, împreună cu soţia sa, Elena, au ctitorit schitul în anul 1834. Inițial, biserica a fost de lemn, nu avea turlă și purta cu hramul „Învierea Sfântului Lazăr”, Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi al Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Mai târziu, în 1835, 1835, au fost aduse 12 călugăriţe (de la mănăstirile Pasărea și Ciorogârla) pentru a cânta la slujbe, constituindu-se astfel prima obşte monahală.

Cum ajungeți la Schitul Darvari

Eu și Claudia ne-am întâlnit la Unirii, de unde am pornit cu bicicletele către zona pe care ne-am propus să o vizităm. Am trecut de Maria Rosetti, unde ne-am oprit și am admirat arhitectura unor blocuri construite înainte de cutremur, iar acolo ne-am amuzat de un nene care a fost ”șmecher” la viața lui, după cum ne-a povestit, prin faptul că a avut și are mulți bani datorită sportului practicat de-a lungul anilor – noi ne chiombam șocate la dantura lui care aproape nu exista; și parcă ne-a citit ori ne-a văzut ochii că erau pironiți pe gura lui, că imediat ne-a și spus că are deja dați 12.000 de euro la un dentist (!!!)… ehee, peripeții, bre, ce vorbești aici :)))).

PS: Câteva poze și de pe drum (d-aia n-am apucat să vedem decât un singur loc din lista-ntreagă:D).

Revenind, Schitul Darvari este foarte aproape de Grădina Icoanei și se află pestrada Schitul Dărvari, nr. 3, sector 2. În zonă mai puteți merge și la Școala Centrală (care a apărut în 1851 si se numea ”Pensionul domnesc de fete”) sau Muzeul de artă ”Vasile Grigore – pictor și colecționar”.

Program: 7:30 – 19:30.

PS: Dacă vi se face foame – cum ni s-a întâmplat nouă (adevărul e că mie, una, mereu mi se face foame într-o biserică/mănăstire; zău, nu știu care e explicația, dar parcă mă roade stomacul când stau și ascult slujba. Noroc că încep să cânt, altfel n-aș rezista prea mult) –  recomandăm unul dintre cele mai frumoase restaurante, unde mâncarea este senzațională – la Osteria Zucca (vai, și ce farfurii mișto au!). 

Articolul FOTO | Frumuseți din București: Schitul Darvari apare prima dată în Roxana B.

. Și am mai început un an. Plin de planuri și de liste, am reînceput cu toții serviciul, problemele cotidiene au revenit, sărbători nu mai avem, banii-s pe ducă și ei, că doar asta-i luna în care plătești taxe și impozite (eventual și o amendă uitată dacă n-ai plătit-o la vremea ei ). Așa că e musai să-ți iei o zi și să te duci hai-hui. Sunt în urmă cu vreo trei articole din categoria ”Pe meleaguri românești”. Asta înseamnă să nu scrii atunci când vizitezi. Încerc să recuperez :).

Brașovul este unul dintre acele orașe de care nu te poți plictisi (este în topul orașelor mele preferate, alături de Sibiu și Alba Iulia; probabil că am să mă îndrăgostesc de Sighișoara, oraș în care încă nu am ajuns). Iar când îl alegi ca destinație, mai ales dacă e doar pentru o zi, te gândești că vrei să ajungi mai repede ca să ai mai mult timp. Ei, ce credeți? Deși am plecat pe la 08.30 din capitală, am făcut nici mai mult, nici mai puțin de patru ore pe drum (!). Asta era sâmbătă dimineață. Concurs de ski la Sinaia din ce spuneau la radio. Ajunși în Brașov, am mâncat o ciorbă pe fugă, apoi am luat-o la pas către Tâmpa.

Nu sunt eu chiar o persoană a munților, adică sunt încântată la început, dar apoi mă ia oboseala și mi se taie cheful de urcat prin nămeți, însă două-trei ore de mers prin pădure, fie și prin zăpadă, pot să rezist :D. Am ales traseul marcat cu roșu, cel al serpentinelor, care e relativ ușor, dacă ai încălțămintea potrivită. Altfel poți să aluneci. A fost ok, nu mi-am rupt niciun picior, nici nu m-am întâlnit cu vreun ”moș martin” (o căprioară zău că mi-ar fi plăcut să zăresc; sau un iepuraș ceva), doar că la întoarcere am ales telecabina 😛 (2.40 de minute – 10 lei). Ar mai fi fost Drumul Cavalerilor, pe traseul marcat cu albastru. Iar cel mai greu traseu (dar și cel mai spectaculos pare-se) este cel marcat cu triunghiul galben, numit Treptele lui Gabony (167 de trepte). Cu altă ocazie, căci aveam ”galoșii” umezi :).

Vârful Tâmpa

Muntele Tâmpa aparține de masivul Postăvarul, localizat în sudul Carpaților Orientali, are o înălţime de 960 de metri și se află la aproape 400 de metri deasupra oraşului. Dacă astăzi Tâmpa este o veritabilă atracție turistică, acest lucru este posibil doar datorită localnicilor. La începutul secolului al XX-lea, în urma unor incendii, muntele a fost despădurit aproape în totalitate. localnicii au fost cei care au cărat pământ în coşuri şi au replantat copacii.

Și acum poze din toate unghiurile posibile. Nu neapărat cu mine :D. Cu panorama aceea superbă a orașului. Este o relaxare și o deconectare de tot. Chiar dacă nu stai mai mult de un sfert de oră, iar în timpul ăsta faci poze, tot simți beneficiile plimbării pe care tocmai ai făcut-o și nevoia de a contempla Brașovul în toată splendoarea lui. Poate în următorul articol am să reușesc să și editez puțin pozele :).

Piața Sfatului

Văzută și revăzută cu fiecare ocazie în care mă aflu aici. Primăvara/vara îmi place mai tare (ca orice oraș vizitat de altfel), pentru că poți sta comod la una dintre terase și te poți plimba în voie printre străduțele cu clădiri colorate. Însă și iarna te poți bucura de frumusețea care te înconjoară. Alegi o cafenea cochetă, cu vedere la bulevard, comanzi un cheesecake cremos, o cafea cu multă vanilie, guști dintr-o băutură nemaiîntâlnită, făcută din carbon și lavandă, și te relaxezi. Și povestești. Și… na, ce se mai poate face într-o cafenea plină de oameni :D.

Cetățuia de pe Strajă

Cetățuia Brașovului este închisă de mai bine de trei ani. Asta pentru că aparținei companiei ARO Palace. Primăria Brașov ar fi încercat să o cumpere, însă nu s-a ajuns la nicio înțelegere. Situată pe Dealul Cetății, a avut un important rol de apărare de-a lungul timpului. Cetățuia a slujit drept adăpost pentru brașovenii nevoiți să fugă din calea habsburgilor. Zidurile acesteia impresionează prin grandoare și măreție.

Nu mă apuc să vă povestesc năzbătiile făcute aici – nu cum am scris când am fost la Cazinoul Constanța. Am să mă rezum doar la câteva poze, pentru că și aici te poți bucura de o o panoramă de vis asupra orașului. Sigur că și la Cetățuie am ajuns tot pe jos (vreo 20 de minute am făcut). Încă mă țineau picioarele :D.

Revin cu alte povestiri de la Brașov. Săptămâna viitoare avem campionatul de catchball. Atrenament, joc, distracție, voie bună, party, zăpadă și, desigur, poze :D.

GALERIE FOTO

Articolul Pe meleaguri românești: O zi de iarnă la Brașov apare prima dată în Roxana B.