Iată o întrebare foarte bună, din care nu am să fac un articol prea lung, ci doar câteva cuvinte. Întrebarea face parte din romanul “Plânsul lui Nietzsche”, despre care am să scriu curând. Tu ți-ai trăit viața? Ai ales să o trăiești? Sau au decis alții pentru tine?

Trăim pe fugă. Zilnic. Iar timpul e lacom, nu se oprește din lăcomie până la finalul vieții noastre. Văd oameni cu vieți triste și seci, dar care nu pot să schimbe. Țin minte că am mai scris despre ceva asemănător și acum câțiva ani. Iar lucrurile par să fie la fel. Eu nu zic că viața mea e extraordinară. Am luat decizii care nu mi-au adus nici fericire, nici ceva mai bun. Dar am luat tot ce am putut din fiecare greșeală și din fiecare experiență. S-ar spune că până la o anumită vârstă aleg părinții pentru noi. Ceea ce a fost cazul și la mine. Numai că după ce am avut libertatea să-mi iau propria viață în mâini, veneau altele din spate și gândeam prin prisma a ceea ce ar fi trebuit să fac, nu ceea ce mi-aș fi dorit. Paradoxal, pentru că am ales facultatea pe care am dorit-o, jobul de care am avut nevoie și altele.

Eu nu trăiesc pentru a face cuiva pe plac. Eu aleg să trăiesc cum consider mai potrivit pentru mine. Nu sunt întotdeauna mândră, nu am întotdeauna reușite, succesul pentru mine poate fi diferit pentru tine (asta pentru că de mici creștem cu ideea unei rețete a succesului pe care o leg de lucruri exterioare și materiale), ceea ce-mi face mie bucurie s-ar putea să te suprindă pe tine. Pentru că, vezi tu, cititorule, avem vieți diferite, cu alegeri diferite, unii cu mai mult curaj decât alții.

Știu, viața îți dă multe pe care nu le poți alege, vin de-a valma, uneori d-alea nasoale, dar compensează apoi. Îți spun eu sigur că reușește să compenseze. Așa că dacă îți dorești ceva cu ardoare, dar n-ai făcut încă nimic pentru asta, nu mai aștepta. “Take a leap of faith”, cum ar zice americanul :).

Mergeam aşa,
Când deodată în faţa mea,
S-au desfăcut două drumuri:
Unul la dreapta,
Şi altul la stânga,
După toate regulile simetriei.

Am stat,
Am făcut ochii mici,
Mi-am ţuguiat buzele.
Am tuşit,
Şi am luat-o pe cel din dreapta
(Exact cel care nu trebuia,
După cum s-a dovedit după aceea).

Am mers pe el cum am mers,
De prisos să mai dau amănunte.
Şi după aceea în faţa mea s-au căscat două
Prăpăstii:
Una la dreapta,
Alta la stânga.
M-am aruncat în cea din stânga,
Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,
Grămadă cu mine în cea din stânga,
Care, vai, nu era cea căptuşită cu puf!
Târâş m-am urnit mai departe.
M-am târât ce m-am târât,
Şi deodată în faţa mea
S-au deschis larg două drumuri.
“V-arăt eu vouă!” – mi-am zis –
Şi-am apucat tot pe cel din stânga,
În vrăşmăşie.
Greşit, foarte greşit, cel din dreapta era
Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică.
Şi la prima răscruce
M-am dăruit cu toată fiinţa
Celui din dreapta. Tot aşa,
Celălalt trebuia acum, celălalt…
Acum merindea îmi e pe sfârşite,
Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,
Nu mai dau din el muguri,
Să stau la umbra lor
Când m-apucă disperarea.
Ciolanele mi s-au tocit de pietre,
Scârţâie şi mârâie împotrivă-mi,
C-am ţinut-o tot într-o greşeală…

Şi iată în faţa mea iar se cască
Două ceruri:
Unul la dreapta,
Altul la stânga.

Simetrie – Marin Sorescu

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ