Christian Grey ne place și nu ne place. Dacă am putea lua toate părțile lui bune (+banii lui) și să le punem la un bărbat, ar ieși ceva minunat. Cred că ar ieși perfecțiunea, dar cum, bat-o vina de perfecțiune, ea nu există, zic să ne apropiem un pic de realitate și de normalitate.

Așadar, iată ce îmi place mie la omul-cu-50-de-umbre, acel Grey descris de E.L.James în cele trei volume scrise (e mult mai bun decât cel din film):

-frumos, sexi, șarmant;

-tandru, dulce, afectuos;

-sufletist și darnic;

-știe să facă dragoste (într-un final).

Repet, am ales din tot acel Grey doar ce e bun (despre carte – AICI).

Încă de când eram mică și citeam basmele lui Ispirescu, mă captiva personajul negativ și speram să aibă ceva bun în el, iar cursul poveștii să se schimbe. Îl adoram pe cel bun, evident, dar mereu am fost de părere că toți oamenii merită șanse în viață, iar așa cum cel bun o poate zbârci în orice moment cu o greșeală, la fel și acela rău poate avea calități frumoase. Iată că tot crescând au început să apară și poveștile la care ma gândeam eu în copilărie. Peste tot se discută de acest Christian Gray frumos și educat, dar care se comportă uneori ca un nebun. Personal, nu aș vrea un asemenea bărbat. Nu unul care nu e sănătos din toate punctele de vedere, dar mai ales la cap și la suflet. Nu vorbesc de stropul acela de nebunie care trebuie să existe la orice om care iubește viața și pune pasiune în tot ce întreprinde. Să nu fie dus cu capul, să nu sufere după trecut, să nu rămână ancorat în ceva ce s-a dus demult. Nu, nenică, nu (mai) stau să vindec pe nimeni. Timpul e important și scurt pentru oricine. Cine ajunge la mine, să fie deja vindecat de traumele din copilărie sau adolescență. Să-și ia psiholog, dacă nu se descurcă singur, dar să se vindece. Pentru că și eu am trecut prin și peste multe, la rândul meu. Știu cum e să-ți „sângereze” sufletul, iar cea mai mare muncă din lumea asta, am mai spus-o, este aceea cu tine însăți. Nimeni nu îți este dușman. Nimeni în afară de tine.