Nu sunt foarte ușor de impresionat și nu plâng la filme, de exemplu, dar câteva scene mi-au adus lacrimi in ochi: fragmentul despre importanța unui câine în viețile noastre, cel în care autoarea a descris-o pe Alexandra văzându-și copilul nou-născut conectat la aparate, rugăciunile pentru el. Apoi noaptea în care s-a „rupt” de Denis, după accident și ultimele pagini, în care vorbeau despre gemenii care urma să vină pe lume.

Roxana Brănișteanu a ilustrat foarte bine societatea noastră, exact așa cum este și nu vreau să detaliez mai mult aici. De asemenea, am savurat fragmentele în care a povestit despre stațiunile montane, despre Geneva, precum si despre locurile frumoase din țara în care trăim.

Iar Alexandra! Deși am văzut în review-uri că alți cititori ar fi luat-o la palme pentru că îi agasa, eu am iubit-o! Cartea pare a fi monologul ei interior, atât de sincer, atât de deschis! Am perceput-o ca fiind foarte frumoasă, stilată, sinceră, pasională, inteligentă, open-minded, rebelă, curajoasă, luptătoare, dură și sesibilă în același timp, o femeie care dă dovadă de compasiune, o prietenă devotată, impulsivă, erudită, conștientă de faptul ca este atât de frumoasă, sinceră, non-conformistă si o persoană verticală. Câte calități! Suferea uneori de misandrie și nu o învinuiesc…  Ideea este că m-am regăsit in multe aspecte din viața ei :).

COMANDĂ ACUM DRAGOSTEA PE STRADA MEA

Articolul Recenzie: „Dragostea pe strada mea” de Roxana Brănișteanu apare prima dată în Roxana B.

Articolul VLOG | Superstițiile românilor. Top 5 cel mai des întâlnite apare prima dată în Roxana B.

PS: Dacă ați ratat testul de gramatică de lunea trecută, intrați AICI (sau dacă preferați geografie și istorie, AICI .

„Education is what remains after one has forgotten what one has learned in school„

(Albert Einstein)

Articolul Faci 10 din 10? Te provoc la un test de CULTURĂ GENERALĂ! :) apare prima dată în Roxana B.

Feministele în era digitală

Bun. Și am ajuns în 2018, unde toți avem drepturi, dar nu mai știm cum să le transpunem, cumva umanitatea în era digitală este depășită și nu mai știe să facă diferența între metafore, idealuri și realitate. Iar aici, Google ne spune ce este o feministă și ce este feminismul, însă Google nu te ia de urechi să-ți spună că ai o luat-o pe aratură și că nu faci diferența dintre cei doi termeni.

Well, dacă vorbim despre cele care au nevoie de străbunicul pentru mâncare, haine și călătorii, dragilor, voi nu sunteți feministe. Feminismul ăsta se numește troc. Dacă vorbim despre gagici, acele strong women care au poziții șmechere în companii și merg pe principiul totul este despre putere, mai puțin puterea, căci ea are legatură cu sexul, ăsta nu e succes profesional, ci înseamnă că ești PRO pe cea mai veche meserie. Și dacă vorbim despre Xenele, prințesele războinice, să ne amintim că voi nu aveți cojones și că sunt lucruri în viața asta pe care numai bărbații știu și pot să le facă și atât tu, cât și eu suntem conștiente că oricât de puternice am fi tot e nevoie de ei.

Din punctul meu de vedere, feminismul este acel fenomen în care femeile se preocupă de bunăstarea lor fizică și sufletească. Acel fenomen în care femeia muncește pentru ea, familie sau cuplu sau chiar și pentru cei din jur, cu scopul de a împărți greutățile materiale și oboseala fizică sau psihică. Feminismul  înseamnă să știi să și plângi. Înseamnă, de asemenea, să știi că o unghie ruptă poate ți-a adus zece minute în plus de petrecut cu cei dragi.

Meanwhile, femeie puternică înseamnă să înțelegi că bărbatul nu e accesoriu sau bancomat, iar feminină nu înseamnă să îți curgă sânii pe afară ori să ai unghiile de in kilometru, să scoți ochii interlocutorului cu genele tale sau să-i înnegrești ochii soțului cu cinci kilograme de silicon.

PS.: Less is more always.

Autor: Anonim

Articolul Feminismul de odinioară și feministele de azi apare prima dată în Roxana B.

Sigur, varianta expusă este un ideal, până la urmă, operăm cu etichete și ne pulverizăm zilnic noi contexte din care gestionăm cu migală orice alegere. Poate că uităm astfel să mai trăim, să ne lăsăm duși de val, să falsificăm micile momente, poate că de aia ar trebui să nu mai ,,trebuie”, să fie totul firesc.

Totuși, de la o vârstă, cred, inerția vieții știe să ne așeze lângă persoanele potrivite. E normal, după ce ne-am tot ratat existența, măcar la final, atunci când se trage cortina, să ne luăm revanșa. Așa că unii merg mai departe, iar alții își cumpără pisici. Cert e că nimeni nu greșește, fiecare alege exact în funcție de forul lui/ei interior.

Așteptările? Nu duc nicăieri…

Autor: George Colang (mai multe AICI).

Articolul Tu știi ce-și doresc bărbații la o primă întâlnire? apare prima dată în Roxana B.

Cred că cel puțin o dată în viața aceasta toți am cunoscut pe cineva așa. Din acest motiv, atunci când cunosc un om, întreb care e scopul pentru care face ceva pentru mine. Continui cu aceeași frază, de fiecare dată: “Eu pot să îți ofer omul sincer cu care îți bei cafeaua astăzi, mai departe, dacă vrei mai mult, punem punct oricărui tip de relație”. E trist, dar mai trist ar fi să mă mint singură.

Să o citez un pic pe Roxana, sunt “iritată” de tot ceea ce înseamnă doar imagine, de corpuri teleghidate, de minți canalizate pe păcăleală, de oameni “dăștepți” din spatele unui telefon sau al unui laptop, de cei care consideră că merită tot, dar oferă puțin, de lipsă de respect pentru alții , de “finețea” aceasta cu care ne zâmbim fals, deși ne-am trage gloanțe în cap, dacă nu s-ar pedepsi crima cu închisoarea. Nu i-aș putea împușca, căci mi-aș omorî toate convingerile religioase, mentale și sufletești. Mă doare blamarea de orice natură și îmi ucide neuronii lipsa toleranței. De parcă țoti suntem puri și putem arunca cu pietre. Mizerie, putem mai mult, pot mai mult, dar cine se ridică primul la tablă să își spună lecția? Prea puțini și cei care o fac, de regullă, sunt înlăturați sau trimiși la psiholog. Da, sensibilitatea, cel puțin în România, este trimisă la psiholog, căci e slabă. Nu dau sfaturi, sunt puține lucruri din lunga listă pe care o am în mintea asta dubioasă, este pur și simplu, o părere. Eu nu instig pe nimeni să fie ca mine, e urât și e mișto, înveți să comunici la un alt nivel, înveți să te bucuri din lucruri atât de mici și să te enerveze lucrurile mari. Dar la final, măcar eu am ales pentru mine, nu îmi plac tiparele și văd lumea în culorile mele. Îmi pun laserul și aleg.

Noi suntem cei care formăm societatea și toți facem parte din aceeași echipă, iar exemplele pe care le dăm reprezintă baza generațiilor viitoare. Depinde doar de noi în ce lume vor crește copiii și nepoții noștri. Totul în viață are efect de boomerang – ce dai, fix aia primești. Aşa că, dacă ai puterea să susții o cauză, un om, un talent, SUSŢINE sau TACI, nu tăia din aripi! Nu se știe când vei fi susținut la rândul tău.

Autor: FeliciaB, pe care o puteți găsi dând un click pe numele ei :). 

Articolul Când societatea te rupe în bucăți… apare prima dată în Roxana B.

Povestea lui Howard Inlet (Will Smith) din Collateral Beauty – A doua șansă poate fi povestea oricăruia dintre noi – cea a omului care nu poate trece peste o pierdere. Ceea ce este surprinzător la acest personaj este că depresia sa este atât de puternică încât nu se lasă ajutat și ajunge în punctul în care pierde, pe lângă copil și soție, și agenția pe care o înființase. Dincolo de depresie, Howard rămâne blocat în punctul în care își pierde copilul și nu înțelege de ce nu a putut să facă mai mult. Nu întelege că unele pierderi nu depind 100% de noi și uită să trăiască. Este omul care alege să se pedepsească prin izolare și uită să privească mai departe, rămâne blocat în durerea sa. Ca metodă de refulare a acestei dureri, de la moartea fiicei sale, Howard scrie zilnic scrisori celor trei elemente axiale ale vieții unui om și anume: IUBIREA, TIMPUL  și  MOARTEA.

Începutul filmului cu dominoul care este dărâmat este magistral, din punctul meu de vedere. De ce? Pentru că pentru a construi un domino, ai nevoie de timp, răbdare sau iubire pentru a ceea ce clădești și pentru a-l dărâma (moarte) sunt suficiente câteva secunde.

Pentru că agenția sa este în colaps și de aceasta depinde soarta angajaților și, implicit, a prietenilor săi: With (Edward Norton), Claire ( Kate Winslet) și Simon (Michael Peña), aceștia hotărăsc să angajeze trei actori care să interpreteze cele trei elemente cărora Howard le scria: Iubirea (Keira Knightley), Timpul (Jacob Latimore) și Moartea (Helen Mirren) ca să poată demonstra că acesta nu mai este în deplinătatea facultăților mintale. Scopul acestui joc este un mârșav, aparent, pentru că efectul jocul are rolul de a-i lua puterea decizională în ceea ce privește agenția. La prima vedere, am judeca prietenii lui Howard fără a ne pune nici măcar un minut în pielea acestora.

Pe tot parcursul filmului descoperim durerea lui Howard, dar și a celorlalte personaje. Claire este femeia zilelor noastre care, pentru cariera sa, renunță la viața personală. Ajunsă la o vârstă, nu este dispusă să sacrifice cei zece ani dedicați companiei și nici la visul de a avea un copil. With este bărbatul care nu se mai regăsește în relația sa și divortează, dar acest lucru are un preț greu de plătit pentru orice om – disprețul copilului său. Iar Simon, acesta suferă de o boală incurabilă; fiind cap de familie, prin acest joc încearcă să asigure viitorul familiei sale după ce va muri.

Toate aceste lucruri le descoperim la finalul filmului când cele trei elemente interpretate de cei trei actori angajați ajută fiecare personaj cu situația sa. Cel mai important este că Howard recunoaște că emoțional nu este bine și că știe de situația celor trei amici ai săi, deși totul se întâmplă în cadrul ședinței și cei trei își recunosc trădarea.

Bineînțeles că finalul nu este acesta, Howard merge în locul unde fosta sa soție are un grup de susținere a părinților care trec prin aceeași situație ca și ea. Aici caută ajutorul de care are nevoie. Descoperim că pe lângă iubire, de cele mai multe ori este nevoie să renunțăm la persoana iubită, să o lăsăm să își revină pentru a putea avea o conexiune sănătoasă la nivel mental și emoțional. În același timp, Timpul îi arată lui Claire că nu doar inseminarea artificială este calea pentru a avea un copil și că adopția poate fi o soluție dacă îți lărgești opțiunile. Iubirea este cea care îl luminează pe With pentru a comunica mai ușor cu fiica sa și că, deși nu mai este împreună cu mama sa, el o iubește. Iar Moartea îl învață pe Simon că cel mai bun mod de a-ți proteja familia este să o lași să îți vadă suferințele și să o lași să îți fie alături chiar și în cele mai dureroase momente.

Regizorul David Frankel ne prezintă la finalul cele trei elemente esențiale: Iubirea, Timpul și Moartea ca fiind de fapt forțe ale Universului care s-au întrupat pentru a ajuta fiecare dintre personaje.

Din punctul meu de vedere, este un film excepțional și nu cred că ar putea fi altfel când în distribuție există Will Smith – personaj principal, iar ca personaje secundare îi avem pe: Edward Norton, Kate Winslet, Helen Mirren, Keira Knightley, Naomie Harris, Michael Peña, Jacob Latimore.

„Care este „De ce-ul?” vostru?”

„Leapădă-te de năravuri și găsește-ți viața!”

Autor: Anonim

Articolul Filmul de Weekend: Collateral Beauty – A doua șansă apare prima dată în Roxana B.

Aceasta este una dintre marile mele curiozități: “De ce iubesc românii serialele turcești?”. Atât de curioasă am fost încât am privit jumătate de sezon dintr-un serial și, ocazional, mă mai uit la unul. Bine, recunosc , mă uit la al doilea pentru o bunăciune de bărbat, nu numai că arată bine, dar este așa cu un caracter cum mi-aș dori să îl aibă mulți bărbați. Probabil de aceea îmi place personajul, căci actorul nu îl cunosc în persoană și nu bag mâna în foc că gândirea acestuia ar fi aceeași cu cea a personajului pe care îl interpretează.

Bun. Ce am reținut din primul paragraf? Vă zic eu: bărbat frumos, suflet bun. Părerea mea este că nenii turci știu unde să atace, adică în povești de genul basm, emoții și vise devenite realitate. Dacă stăm să comparăm, cumva poveștile aduc a telenovelele din anii 2000, puțin adaptate la prezentul nostru, dar în limba turcă. Deci da, aproape ne-au transformat în pașalâc, nu ne-au cucerit pământul, dar oamenii au găsit o metodă bună să ne cucerească  și să ne bage pe gât limba lor de-a dreptul urâtă.

De fapt, poveștile sunt pline de dramă, ceea ce prinde grav la noi, ne place drama, căci suntem plini de probleme, dar în drama ăstora, mereu se găsește cineva care să găsească soluții pentru a le rezolva, iar salvatorul nu este același cu personajul aflat în dificultate. Deci nu e panică, man! Stai chill, că pică cineva din cer și pentru tine.

Ne plac bunăciunile, dacă arată că se uită și după sufletul persoanelor, cu atât mai mult îi iubim/le iubim. Asta înseamnă că tocmai am primit a doua șansă, fetelor, aceea de a-l găsi pe Făt-Frumos, iar voi, băieți, tipele îmbrăcate de la Chanel vă vor cere ele în căsătorie, pentru că tocmai v-au citit cipul sufletesc.

Cele mai importante lucruri pe care le înveți din aceste seriale sunt gelozia și lipsa autocontrolului. Adică aceste seriale sunt dovada vie că atunci când iubești ești îndreptățit să fii atât de gelos/geloasă  pentru că așa e când iubești; simplu ca bună ziua. Iar dovada supremă de dragoste este atunci când dai foc mașinii primite de la iubitul tău sau  spargi tot ce e prin casa unde ai locuit cu iubita ta, chiar dacă acolo ai aparatură de mii de lire sau tablouri cu valoare incontestabilă. Pentru că sufletul rănit din dragoste nu mai poate să își plimbe trupul în mașina plină de amintiri sub clar de lună sau să doarmă în așternuturile care păstrează mirosul persoanei iubite, chiar și după a zecea spălare a lor cu 25 de litri de Lenor.

La final, nu mai contează că ai făcut și ai spus lucruri peste care nici Dracu’ nu ar putea trece în veci, ăștia se iartă, totul se termină cu o nuntă sau, eventual, cu tabloul familiei fericite cu unul, doi sau trei copilași sau cu tot neamul în peisaj, căci au loc cu toții, trăiesc într-un palat.

RECAPITULARE:

Personal, nu știu ce le dau la turcaleți să mănânce, dar unii dintre ei arată de parcă ar fi desenați de femei (probabil Ayranul și ceaiul sunt secretul frumuseții masculine). Peisajele din seriale te strigă să îți alegi ca destinație pentru următoarea vacanță: “TURCHIA”. Realizezi că nici turcii nu mai sunt ce au fost  odată, adică le cam place și lor șnapsul. O fi din cauza influenței străinilor care îi vizitează sau din cauză că își continuă studiile prin Europa?

Autor: Anonim

Articolul Serialele turcești și românii apare prima dată în Roxana B.

Da, da, știu că nu așa a zis Eminescu, am modificat puțin. Să zicem că „Unde ești copilărie, cu inocența ta cu tot?” este varianta mea inspirată de la Eminescu, dar cred ca de 1 iunie toți merităm să uităm de grijile cotidiene, de job, facturi și alte responsabilități ale adulților și să ne chemăm sufletul de copil care sălășluiște în fiecare dintre noi, dar pe care îl lăsăm ascuns într-un colț, căci adulții trebuie să fie serioși.

Îmi este dor, copilăria este tot ceea ce înseamnă lipsă de griji, puritate, inocență, voie bună și perioada în care supărarea nu își găsea locul. Poate numai când făceam vreo boacănă și eram certată de cei marix

Astăzi este despre cum fiecare merită să se bucure de ceea ce îi face fericiți pe cei mici. Ne punem haine confortabile și mergem să ne bucurăm de o înghețată cu cât mai multe cupe sau, dacă vrei să retrăiești complet copilăria, poți să mergi să cumperi o înghețată cremoasă la cornet, din aceea jumătate vanilie si jumătate ciocolată.

1 iunie poate fi un prilej bun să îl citești sau recitești pe Creangă cu amintirile sale sau chiar să te uiți la Tom și Jerry, care încă mai au priză la publicul pișcoțeilor (unele lucruri, oricât ar fi de vechi, pur și simplu nu se demodează). Dacă ești fan, poți înălța zmeie sau poți face baloane de săpun, orice îți e permis, este ziua ta, COPILE!

Până atunci, eu vă las, astăzi merg în parc, să îmi iau o vată pe băț, fie, chiar două, orice îmi este permis pentru că astăzi sunt copil, nu adult! Dacă mă gândesc mai bine, sper să găsesc câțiva prieteni să ne jucăm ȘOTRON sau „de-a v-ați ascunselea”, văd eu.

Sper ca cel puțin de 1 iunie să uităm că am crescut și că avem responsabilități care ne apasă pe umeri, să nu uităm că cel mai frumos lucru care ne este dăruit este o nouă zi, să ne facem demni de acest lucru și să îl sărbătorim, cel puțin cu prilejul acestei zile. Și ce poate fi mai frumos când primești ceva? Normal, să îi dăruiești sufletului tău reîntoarcerea la inocență, să râdem și să fim prieteni cu toții .

PS: Cine se bagă, cine vrea ca astăzi, să fie copil împreună cu mine? Cine vrea să vină la joacă? Dau eu startul!

Autor: Anonim

Articolul Unde ești copilărie, cu inocența ta cu tot? apare prima dată în Roxana B.

Pentru cine vrea un film încărcat de sensibilitate, pentru cine are nevoie de un exemplu că poți realiza tot ceea ce îți dorești, este filmul ideal. Regizorul a avut grijă să surprindă cât mai multe tipuri de emoții, parcă a știut de ce are nevoie societatea cotidiană, iar actorii au evidențiat foarte bine toate aceste emoții. Din punctul meu de vedere, „Lion – Drumul spre acasă” este perfect pentru a fi privit la finalul unei săptămâni. Până la urmă toți avem suflet de Leu când ne dorim ceva cu toată ființa.

Filmul începe într-un cadru destul de trist, într-o parte sărăcăcioasă a Indiei. Povestea filmului începe prin surprinderea relației a doi frați care muncesc pentru supraviețuirea zilnică. Deși nu are un incipit care să te prindă, eziți să pui STOP doar prin simplul fapt că observi că, dincolo de neajunsuri, locul unde te regăsești la finalul unei zile este ACASĂ.

Povestea filmului are la bază o statistică sfâșietoare pentru orice om: în India, anual, se pierd 80.000 de copii, dar are în background și o poveste reală. Este vorba de Saroo (Sunny Pawar) și familia sa, care locuiesc în India și care se confruntă cu lipsuri, fiind nevoiți să muncească de la mic la mare pentru a-și asigura existența zilnică. Așa că cel mic hotărăște să își ajute fratele mai mare și pleacă cu acesta să obțină mâncarea necesară pentru familia lor. Din pacate, cel mic se rătăcește, ia trenul greșit către o altă destinație și de aici se pornește întreaga călătorie al micului Saroo prin viață.

Filmul conține două părti: povestea lui Saroo – copilul și povestea lui Saroo – adultul. Prima parte, un copil neajutorat își caută familia și este forțat de circumstanțe să aleagă ce e mai bine pentru el, deși sufletul lui tânjește pentru reîntregirea sa cu restul familiei. Expresivitatea actorului Sunny Pawar și modul cum pune în scenă emoțiile infantile și suferința între a alege să supraviețuiească într-un mediu stabil și să lupte pentru a-și găsi familia ne arată cât de crud poate fi destinul unui om. Prima parte o văd ca pe maturizarea precoce a unui copil sau cum deciziile tale îți trasează drumul prin viață.

A doua parte ni-l aduce pe Saroo – adultul (Dev Patel), care a fost adoptat de o familie de australieni, are o viață minunată, doi părinți care îl iubesc și îl sprijină în calea profesională aleasă. Acesta pleacă la universitate pentru a-și continua studiile, își face prieteni și se îndrăgostește. Ai spune că nu ar fi existat nimic de care acesta să se plângă. Dar se pare că glasul sângelui și strigătul rădăcinilor ne cheamă oricât de bine am fi în viața aceasta. De la un produs tradițional servit în casa amicilor săi, își reamintește de familia sa naturală, de trăirile alături de aceștia, iar de aici pornește întreaga călătorie al lui Saroo – adultul.

Deci a doua parte poate fi un bun exemplu că niciodată nu ne putem uita rădăcinile, că sufletul nostru este jumătate trecut și restul – prezent și viitor, construite cu propriile mâini. Pot spune că am văzut a doua parte ca fiind răgăsirea proprie a personajului. O putem privi ca pe un model; când îți dorești ceva ce sufletul are nevoie, nu te oprești până nu găsești sau regăsești.

Mi-au rămas prinse în minte toate emoțiile exprimate de actorii din acest film –Sunny Pawar (Saroo cel mic) – copilul devenit adult înainte de a-și trăi copilăria, Dev Patel (Saroo adult) – adultul, care încearcă să se regăsească. Și pentru că regizorul Garth Davis  a vrut un mănunchi complex de emoții, în acest film vom avea și emoțiile mamelor care nu pot avea copii, dar își oferă munca, sufletul și sentimentele materne copiilor adoptați, neținând cont de culoare sau cultură, puse foarte bine în lumină de nimeni alta decât Nicole Kidman (Sue Brierley – mama adoptivă a lui Saroo).

Articolul Filmul de weekend: Lion – Drumul spre acasă apare prima dată în Roxana B.