Discuții despre suferință și curaj

Discuțiile au avut loc într-o atmosferă relaxantă, unde cafeaua și ceaiul au fost doar pretextul pentru o întâlnire deosebită. Împreună, am explorat subiecte dificile dar esenţiale precum viața în lagărul de la Auschwitz. Cartea  ne-a purtat într-o călătorie dureroasă, dar necesară, oferindu-ne un tablou al suferinței, dar și al curajului uman.

Temele principale ale cărții

Una dintre teme discutate a fost dezumanizarea în fața controlului și fricii, o realitate crudă care s-a impus în perioada regimului nazist. Personajele, Eva și Sofie, au devenit simboluri ale rezistenței și ale prieteniei într-un loc unde speranța părea imposibilă. Relația dintre ele a fost un punct central al discuției, demonstrând cum legăturile de prietenie pot oferi refugiu într-o lume de opresiune.

Un alt subiect a fost romantismul cărții. În special povestea de iubire dintre Eva și Michal, care a fost un refugiu emoțional pentru cititori, dar și o temă delicată de discutat. Între dorința de iubire și supraviețuire, povestea lor a adus un contrast puternic față de realitatea sumbră a lagărului.

Tema centrală este reprezentată de copilul ca simbol al speranței pentru un viitor mai bun. Deși subiectul cărții este marcat de durere și suferință, copilul devine un simbol al vieții care merită protejată și al dorinței de a face orice sacrificiu pentru a oferi generațiilor viitoare o șansă la un viitor mai luminos

Stilul abordabil al cărții și importanța educației istorice

Participanții au dezbătut stilul abordabil al cărții.  Pe de-o parte povesteşte prea uşor un trecut tragic, iar pe de altă parte atrage cititorii și îi încurajează să cerceteze mai mult pe marginea acestui subiect. Un trecut pe care nu trebuie să îl uităm.

Conectarea prin jocuri interactive și cadouri pentru noii membri

Am încheiat întâlnirea cu câteva jocuri interactive. Acestea au ajutat la crearea unui sentiment de apartenență și la o mai bună conexiune între participanți.

Pentru cei care au fost pentru prima dată, am avut un mic gest de bun-venit: o carte cadou. E  un mic simbol al deschiderii noastre către noi membri ai comunității iCarte, iParte. A fost un moment frumos care a adus și mai multă căldură în cadrul întâlnirii.

Când are loc următorul club?

Pe 1 martie vom păşi împreună spre un aer mai proaspăt de primăvară. Ne revedem cu speranţă petnru personajele romanului ,,Contele de Monte Cristo” de Alexadre Dumas.

Înscrieri la numărul de telefon: 0763/598961

IMPORTANT!

În situația în care, din diverse motive, nu mai puteți participa Clubul de Lectură, banii pe biletul de participare nu vor fi returnați. Se poate înlocui participarea cu prezența unui alt participant, însă nu este datoria Moderatorului/Organizatorului de a găsi acea persoană. Rugămintea este să evitați o astfel de situație, întrucât sunt costuri făcute în avans pentru ca acest atelier să aibă loc. De asemenea, menționăm faptul că evenimentele iCarte, iParte nu sunt ale unei coporații, ci organizate de persoane pasionate de citit, care contribuie cum pot la educația din România.

Articolul Cum a fost la clubul de lectură “Copilul de la Auschwitz” ? apare prima dată în Roxana B.

Titlu: Jack Spintecatorul. Crimele din Whitechapel (Anchetele lui Audrey Rose #1)

Autor: Kerri Maniscalco

Gen: Mister, thriller, dramă

Problemele din familia lui Audrey o fac pe aceasta să se ascund în laboratorului unchiului ei, c să poate scăpa de nebunia tatălui său. Mama lui Rose a murit, când fata avea 12 ani, de scarlatină, Johnatan a fost doctorul care a tratat-o, iar tatăl ei nu a putut să treacă peste durere, iar acum își îneacă amarul în alcool. Fratele lui Audrey, Nathaniel, este singurul care poate să-l suporte și să-l înțeleagă pe lord.

Audrey face cunoștință cu Thomas Cresswell, ucenicul unchiului său cu care împărtășește aceeași pasiune față de medicina legală. Thomas este arogant, cu un zâmbet pe buze și cu o capacitate de deducție rar întâlnită și reușește să o facă curioasă în priviința lui încă de la prima întâlnire.

Jack Spintecătorul, a reușit să sădească teamă în sufletul locuitorilor din Whitechapel prin cruzimea crimelor pe care le comite. Trupurile victimelor, care erau femei de moravuri ușoare, erau mutilate cu priceperea unui chirurg, erau despicate pentru a li se sustrage o parte din organe. Au existat nenumărați suspecți și zeci de piste, însă poliția un știe ce drum să urmeze.

Audrey descoperă că victimele atacurilor erau legate de familia ei și pornește o anchetă pe cont propriu ca să descopere identitatea criminalului care a speriat Londra. Împreună cu Thomas, pornesc în căutarea indiciilor care să îi ajute să prindă asasinul.

Deși bănuiam identitatea lui Jack, nu am reușit să-mi dau seama care era motivul pentru care comitea crimele.

Jack Spintecătorul este un roman întunecat cu foarte multe detalii macabre, dar așa trebuie să fie, ținând cont de subiectul ales. Nu ai cum să îl faci pe Jack sau crimele sale să fie mai puțin fioroase.

În realitate, Jack “The Ripper” a fost un criminal în serie ce a terorizat zona Whitechapel din Londra din toamna anului 1888, până la începutul anului 1891. Victimele erau prostituate, iar cadavrele le erau mutilate și unele organe lipseau. Modul în care erau torturate victímele i-a determinat pe polițiști să considere că asasinul avea cunoștințe de medicina sau chirurgie. Istoricii consideră că sunt mult mai multe crime comise de Jack, în afara celor cinci care i-au fost atribuite oficial.

Teoriile există și ele. Preferata mea este aceea că, după comiterea crimelor de la Londra, Jack s-a urcat pe vapor și a plecat la Chicago, unde a devenit H.H.Holmes, primul criminal în serie american, căruia i s-au atribuit 27 de crime (numărul oficial poate să depașească 200).

Acum că Audrey a reușit să rezolve cazul, tatăl ei a fost de acord să o lase să practice medicina, iar pentru asta a decis să o trimită la studii la o școală de profil prestigioasă… în Romania. Aici, ea va fi pe urmele legendarului Conte Dracula.

Lectură plăcută!

Articolul Recenzie: Jack Spintecatorul. Crimele din Whitechapel (Anchetele lui Audrey Rose #1) apare prima dată în Roxana B.

• Titlu: Tiamel
• Autor: Arian Hulber
• Gen: Beletristică, fantezie

Cartea la prima vedere

Având în vedere publicul ţintă, adolescenţii, atât formatul cât şi coperta mi se par inspirate. E o carte diferită, care iese din tiparul obişnuit aşa că va fi greu să dispară pur şi simplu în bibliotecă. Eu, când am văzut-o prima oară, m-am simţit din nou copil. Părea că țin în mână una dintre cărţile de magie ale lui Harry Potter.

Romanul propus este o lectură uşoară în ciuda caracteristicilor fizice ale cărţii. Deşi dimensiunile impresionante ale volumului m-au făcut mă întreb dacă o voi citi în timp util, imediat ce am început lectura temerile mele s-au dovedit nejustificate.

Singurul dezavantaj îl consider faptul că e foarte greu de transportat. Nu e genul de carte pe care ai lua-o în geantă doar pentru a mai citi câteva pagini în metrou.

Povestea

Foarte bine elaborată! Apreciez imaginaţia debordantă şi atenţia la detalii.

După o introducere prea lungă pe parcursul căreia mi-am pierdut interesul de câteva ori, desfăşurarea acţiunii este lineară, iar evenimentele antrenante m-au captivat vreo 200 de pagini.

Deşi autorul abordează un singur fir narativ (persoana a treia, omniscient, omniprezent) modul în care sunt schimbate cadrele face povestea să acopere toate evenimentele importante, transportându-ne, rând pe rând, în în satul Cardas, Munţii Manas, Pădurea adormită şi alte locuri magice pe care autorul le descrie cu îndemânare. Îi urmărim în paralel atât pe eroii principali cât şi planurile răufăcătorilor astfel încât nu de puţine ori am încercat să anticipez ce va oferi următoarea pagină.

Pe scurt, cartea are o poveste bine gândită, are o desfăşurare logică a acţiunii, are suspans, mister şi multă acţiune. Îi lipseşte ceva? Da. Din punctul meu de vedere îi lipsesc multe.

Să începem cu începutul!

Introducerea

În primele pagini, autorul ne introduce în lumea minunată în care Tiamel (căzută din Al Doilea Cerc) trăieşte alături de bunicul ei parnasian, Goruk.

Descrierea lumilor care există undeva într-o dimensiune paralelă cu Pământul este vagă şi confuză. Înţeleg lumea Albă şi Lumea Întunecată, dar Al Treila Cer şi al Doilea Cerc… asta nu mai înţeleg. Dacă există al Treilea Cer unde sunt şi celelalte două ceruri şi Al Doilea Cerc sau trebuia să fie tot Cer?

Sper ca adolescenţii cărora li se adresează cartea să fie mai perspicace decât mine.

Protagonista

Tot în introducere ne este prezentată şi protagonista romanului, Tiamel – sau “năzdravana Ţi” – aşa cum este cunoscută înainte să îmbrace armura de războinică. Aceasta este o adolescentă PERFECTĂ. Înfăţişarea ei e perfectă, conduită şi moralitatea ei sunt perfecte. Totul în ceea ce o privește e atât de perfect încât devine enervant.

În excesul de zel cu care autorul descrie această perfecţiune întruchipată sunt folosite toate epitetele posibile (preafrumoasă, diafană, minunată etc) și toate acestea de mai multe ori. Sunt chiar construcţii care se repetă. Dacă aş fi avut acces la word aş fi apăsat un ctrl F doar aşa, din curiozitate, să văd de câte ori mi-a fost adus la cunoştinţă faptul că părul alb al lui Tiamel este “împodobit cu minunatele şuviţe aurii”.

Se insistă prea mult pe caracterizarea directă a personajelor şi asta nu doar în cazul lui Tiamel. Un cititor căruia i se dă mură-n gură toate informaţiile îşi pierde interesul. De ce ai mai citi 350 de pagini dacă ai aflat din primele 50 toate însuşirile personajelor principale? E normal că “perfecţiunea” nu face greşeli, deci te aştepţi ca totul să se termine cu bine. Nu?

Mi-ar fi plăcut să văd în acest roman caracterul educativ. Mai ales fiind adresat copiilor, adolescenţilor, mi-ar fi plăcut ca personajele să fie autentice şi cât se poate de reale, să facă greşeli şi să înveţe din ele, să aibă momente în care să le fie frică şi să caute în interior curajul de care au nevoie pentru a face lucrul corect dar nu e cazul. În lumea în care se petrece acțiunea atât binele cât și răur sunt desăvârșite.

Intriga

Intriga este reprezentată de apariţia celui de al 13-lea Craniu de Cristal.

Aflată împreună cu bunicul său în oraşul Radas pentru a-şi cumpăra o nouă rochiţă, Tiamel primeşte în custodie cel de Al 13-a craniu de cristal prin intermediul căruia poate comunica cu posesoarea celui de Al 12-lea craniu, Ivone, o pământeancă de 14 ani.

Pe lângă acest cadou, care va schimba viaţa liniştită a lui Tiamel, în această parte a poveştii se mai întâmplă câteva lucruri notabile: apare în peisaj Ramael, care va deveni prietenă apropiată a protagonistei, cele două o întâlnesc pe Thula, personajul negativ, iar eu găsesc în sfârşit un dialog care îmi place.

“–(…) de când negociază lumina cu întunericul? Diavoli afurisiţi (…) în Al 3-lea Cer bogăţia nu se măsoară cu cântarul (…) aici bogăţia se măsoară cu spiritul şi sufletul, iubirea şi dragostea pe care le-o dăm semenilor noştrii indiferent de locul pe care aceştia îl ocupă în Marea Creaţie”

Nu ştiu dacă mi-a atras atenţia această replică pentru că e exagerat de bună sau poate în acel context mi s-a părut a fi. Prin comparaţie cu dialogurile total nenaturale cu care e presărată întreaga carte această replică pare lovitura unui geniu.

Autorul a avut intenţia de a plasa cât mai multe informaţii în mod indirect iar cea mai bună metodă este să le pună în gura personajelor. Da, știu şi înţeleg asta dar în cazul de faţă sunt extrem de multe informaţii nefolositoare care fac dialogurile lungi, greoaie şi nenaturale.

Un alt motiv pentru care lectura nu curge natural sunt înşiruirile obositoare de epitete “Punându-şi capul diafan între mâinile catifelate” “palat nebănuit de mare şi frumos” “preafrumoasă şi curajoasă zeiţă”. Nu neg importanţa figurilor de stil dar nici să folosim cel puţin un epitet pentru fiecare substantiv. Niciun exces nu e benefic.

Desfăşurarea acţiunii

Mi-a plăcut. E multă acţiune, planuri bine ticluite unele reuşite altele dejucate, personaje noi şi interesante, sacrificii şi fapte de vitejie, răutate şi bunătate duse la extrem. Da. Chiar e cum trebuie să fie.

Deznodământul

Ciudat şi confuz. Deşi luptă este câştigată, Ramael se teleportează pe Pământ împreună cu craniul de cristal şi rămâne acolo… sau nu. Sincer această parte nu am înţeles-o? Cum se întoarce Ramael? Se întoarce cu adevărat? Poate în următorul volum voi afla şi eu acest aspect.

Alt lucru pe care nu l-am înţeles este diferenţa temporală între Pământ şi celelalte dimensiuni. Ivone ne este prezentată atât la începutul cât şi la finalul romanului ca o bunicuţă dar pe parcursul poveştii aceasta este o copilă de 14 ani. Când se întâmplă cu adevărat acţiunea? Având în vedere că Ivone nu ştie cu exactitate prin ce aventuri trece prietena sa este exclusă variantă ca întreaga poveste să fie o amintire sau o relatare a lui Ivone. Sau nu?

Despre modul cum e scris romanul

Fiind un roman de debut e normal să aibă unele scăpări şi multe lucruri care ar putea fi îmbunătăţite. Precum am spus şi mai sus nu mi-au plăcut dialogurile dar compensează oarecum naraţiunea şi descrierea.

Sunt cuvinte pe care le-aş evita, le-aş exclude sau înlocui după caz ex: a bumbăci/ bumbăceală şi alte derivate repetate de n ori, a necăji (arhaism ce ar putea fi înlocuit cu succes) “s-au luat de viaţa fiicei mele spirituale” – serios? S-au luat de viaţa ei? Sunt sigură că această expresie de cartier nu e demnă de un înger albinos.

Concluzii generale

Cartea e bună, cu o poveste interesantă şi antrenantă. Cred că va avea succes printre copii, care probabil vor fi mult mai puţin critici decât mine. Eu una am rămas cu anumite întrebări, dar nu ard de nerăbdare să citesc următorul volum.

Articolul RECENZIE Tiamel – Legenda ultimului Craniu de Cristal, de Adrian Hulber apare prima dată în Roxana B.

Titlu: Mobilul
Autor: Stephen King
Gen: Fantasy

Recenzie „Mobilul” de Stephen King

„Mobilul” este povestea unei tragedii apocaliptice provocată de folosirea telefoanelor mobile, care duce la transformarea tuturor celor care le folosesc în simple mașini de distrugere (un fel de zombi). Personajul nostru, Clay Rodell, se află în oraș, înconjurat de oameni, în momentul în care ”Semnalul” de care deja se auzise, își face efectul, iar toți cei care foloseau telefonul mobil deveniseră de nerecunoscut, cu tendințe animalice, fiind foarte violenți, fără un motiv anume. Când Clay își dă seamna de gravitatea situației, se ascunde, iar pe parcursul cărții, acestuia i se alătură și alte personaje care-l vor ajuta să descopere fenomenul provocat de ”Semnal”.

După câteva întâmplări, și multe mile parcurse, echipajul lui Clay începe să observe comportamente ciudate ale ”telnebunilor” (cum sunt denumiți acei zombi), deveneau din ce în ce mai inteligenți, și deși nu mai erau atât de violenți ca la început, vânau în continuare oameni. Spre final, aceștia dezvoltă diverse teorii despre telnebuni, cum că ar avea puteri supranaturale, asemănătoare cu un calculator, cu toate componentele sale, cu modul de programare; astfel a luat amploare cel mai eficient plan de exterminare al procesoarelor care îi conduceau pe telnebuni. În cele din urmă, finalul este cel puțin ambiguu, însă detaliile cu care King a descris acțiunea, concentrându-se și pe individualitatea personajelor, cu o doză de umor și teroare, este absolut genială, ca orice carte a sa.

Mesajul transmis de autorul Stephen King

Prin romanul său, King a punctat mai multe idei legate de societate: cum tehnologia ne face să ne transformăm în roboți, cum devenim obișnuiți cu aceleași tipare ale aplicațiilor sociale, și cum totul devine un tipar, mintea noastră încetează să fie pusă la încercare, dispărând spontaneitatea, creativitatea, devenind, cum spunea, niște mecanisme programate de la începutul vieții.

De asemenea, un subiect subtil în foarte multe alte cărți, este natura noastră animalică, violentă, care a stat la baza dezvoltării omului civilizat de astăzi, care tronează în momentele în care organismul reacționează în urma unor stimuli puternici  (da, o dăm pe metafizică, filozofie și matematică). Sau, cel puțin, așa am receptat eu mesajul.

Așa că Stephen King reușește să îmbine stilul său cu care s-a consacrat (horror) cu lecții de viață, cunoștințe bogate despre umanitate, și chiar umor. J

Articolul Recenzie „Mobilul” de Stephen King apare prima dată în Roxana B.

De asemenea, aparținând genului fantastic, a fost una dintre cele mai vândute volume din întreaga lume (”Harry Potter și piatra filosofală” intrând in istorie prin numărul mare de exemplare vândute). Și totuși, de ce a avut un asemenea succes?

Cum a ajuns Harry Potter în inimile copiilor

Primul volum a fost publicat în 1997, urmat de încă 7 volume, care au avut succes instant, Harry devenind un nume atât de cunoscut, încât probabil este mult mai căutat pe internet decât prințul Harry.

Însă pentru copii, Harry Potter a fost o reprezentare vizuală a tuturor fanteziilor în care și-au consumat imaginația și energia. De exemplu, magia, cu toate vrăjile pentru diverse acțiuni, este tot ce-și dorește un copil, iar văzundu-i pe Harry și prietenii săi trecând prin diverse întâmplări cauzate de magie creează dependență pentru cei mici.

Apoi mătura zburătoare. Fiecare copil a luat mătura din bucătărie și a făcut ture prin casă (sau grădină) în timp ce-și imagina că zboară. Harry a reușit să aducă micile bucurii la viață.

Dar nu în ultimul rând, Harry i-a învățat pe cei mici nenumărate lecții. Despre curaj și istețime, despre importanța prieteniei, despre curiozitate, nevoia de a afla, căci personajul nostru a intrat în multe probleme din cauza curiozității specifice vârstei, însă acestea au condus la alte aventuri și peripeții

Însă ce i-a făcut cu adevărat pe copii să se îndrăgostească de Harry Potter a fost tot o lecție învățată în urma aventurilor sale, și anume: nu știi niciodată ce puteri interioare deții, de ceea ce ești capabil, până nu încerci. Surprins în diverse situații, Harry și-a găsit curajul acolo unde speranța se sfărșise, acolo unde nu mai era vreo cale spre lumină. Este un îndemn de reținut mai ales pentru tineri; tot ce contează este dorința de a încerca, de a nu te da bătut, căci întotdeauna este o scăpare din calea problemelor.

Articolul Cum a ajuns Harry Potter în inimile copiilor din întreaga lume apare prima dată în Roxana B.

Cărți fantasy pentru adolescenți și nu numai

Așa că am ales un personaj dintr-o lume fantastică (nu chiar, dar să ne imaginăm că este) și am potrivit un citat cu situația. Mai exact, Jokerul, din ”Batman, cavalerul negru”…”Dă-i unui om o mască și va deveni el însuși.”

„Urzeala tronurilor” de George R. R. Martin

Printre cele mai recunoscute cărți fantasy se află „Urzeala tronurilor” care a avut un succes asurzitor în rândul tuturor segmentelor de vârstă (bine, mai mult serialul), dar George R. R. Martin a cucerit publicul, cel mai probabil, prin modul de a-și omorî personajele la care țineai, și astfel, începea o relație de iubire-ură între poveste și cititor. Până la urmă, este o lume a dragonilor, însă în rândul oamenilor, nu cred că există o diferență semnificativă. Există ură, iubire, trădare, bârfă, aproape ca într-o telenovelă, doar că este bine scrisă.

„Zei americani” de Neil Gaiman

Apoi, o carte despre care am tot auzit, „Zei americani” de Neil Gaiman, este o întruchipare a Americii într-un mod aproape satiric; fiind una dintre cele mai mari puteri politice ale lumii, povestea este centrată în jurul unui personaj care se dă a fi un zeu, dar și regele Americii (un fel de Donald Trump distopic). Într-o lume modernă în care există și alți zei, desigur, războiul este mult mai înverșunat, dar mai civilizat decât în ”Legendele Olimpului”.

„Harry Potter” de J.K. Rowling

Desigur, seriile „Harry Potter” trebuie citite într-o viață. Sunt cărțile și filmele cu care această generație a crescut, face parte din copilăria noastră, pe Harry Potter îl avem în sânge și în memorie ca cel mai curajos și brav învățăcel. Pentru mine, a fost cea mai atrăgătoare poveste; ca și copil, magia a fost cea mai tare chestie pe care aș fi putut să o am, cine nu s-a jucat vreodată cu un băț pe post de baghetă (nu pâinea) magică? J.K. Rowling a făcut o treabă magnifică.

„Eroii mor” de Matthew Woodring Stover

De asemenea, cartea lui Matthew Woodring Stover, „Eroii mor” unde personajul principal este captiv în două lumi diferite: una în care este iubit de toată lumea, fiind un star celebru, iar cealaltă, un asasin nemilos care omoară pentru amuzamentul altora. Însă această discrepanță este distrusă în momentul în care cele două caractere trebuie să coopereze pentru a salva o viață prețioasă. Sună destul de interesant.

„Nemuritor” de Oana Arion

Și nu în ultimul rând, o carte fantasy de pe plaiul românesc, mai exact seria „Nemuritor” de Oana Arion, căreia îi fac cu ochiul de ceva timp, cu trei volume la activ, unde sunt vampiri chipeși, alături de eroina noastră care se îndrăgostește de un vampir chipeș (sper) și are parte de transformarea vieții sale; dintr-un om banal, probabil într-o Bella. Un fel de Twilight, dar cu o poveste de iubire mult mai bună. Și o acțiune mai puțin plictistoare.

Desigur, sunt multe alte serii fantasy, lucru pe care l-am observat după ce am văzut câteva liste, de obicei sunt alcătuite din mai mult de un volum, principalul motiv fiind faptul că sunt cerute, dar și autorii simt nevoia de a continua o lungă serie de aventuri care mai de care mai supranaturale și originale.

Așa că Winguardium Leviosa! (din Harry Potter, fie ca toate cărțile noastre să leviteze pentru a putea citi confortabil odată pentru totdeauna.)

Articolul Cărți fantasy pentru adolescenți și nu numai. Îți vor provoca imaginația apare prima dată în Roxana B.

Titlu: Pacienta tăcută
Autor: Alex Michaelides
Gen: Beletristică / Thriller

Recenzie „Pacienta tăcută” scrisă de Alex Michaelides

Voi aţi văzut-o? Coperta, titlul, prezentarea… absolut genial, îţi dă fiori.

După ce am citit-o mi-am dat seama că intuiţia mea este remarcabilă. Dacă vrei să judeci o carte după copertă în cazul ăsta chiar o poţi face fără să greşeşti.

Romanul de debut al lui Alex Michaelides chiar e o nebunie. O nebunie despre un psihoterapeut într-un spital pentru persoane cu probleme psihice, cu o pacientă criminală care nu vorbeşte. Ce poţi dori mai mult de la un thriller? De fapt ştiu ce poţi dori: intrigă, mister, iubire, răzbunare, secrete, ipocrizie, crime şi cel mai mult un final absolut imprevizibil, ceva care să te lase cu gura căscată după ce ai închis cartea. Şi da… între aceste coperţi le ai de toate.

Acţiunea cărţii este prezentată la persoana 1 în cea mai pare parte din perspectiva lui Theo Faber, un psihoterapeut care a făcut o pasiune pentru cazul Aliciei. Cu şase ani înaintea debutului acţiunii Alicia şi-a ucis soţul împuşcându-l de cinci ori în faţă de la o distanţă mică. După această întâmplare Alicia a refuzat să mai vorbească fiind ulterior internată într-un spital de boli psihice.

O intrigă simplă, o criminală cu sânge rece, un psihoterapeut dedicat dornic să-şi ajute pacienta, o acţiune care îţi dă senzaţia că o poţi urmări şi anticipa dar toate sunt doar nişte aparenţe.

De ce mi-a plăcut romanul „Pacienta tăcută”

„Pacienta tăcută” este un roman atât de inteligent încât atunci când mi-am dat seama că sunt prinsă în capcană era deja prea târziu. Am fost furioasă pe mine că am fost atât de credulă, că în ciuda atâtor thrillere citite m-am lăsat păcălită ca o amatoare.

Ştiţi de câte ori am crezut că ştiu cine e personajul negativ? Toţi doctorii dubioşi şi pacienţii săriţi după fix, până şi psihoterapeuta psihoterapeutului, tipul de la galeria de artă, cumnatul Aliciei, secretara lui, vecina ciudată şi mai ales Alicia, toate aceste personaje erau suspecte pentru mine. Încercam alături de protagonist să aflu adevărul, să pun cap la cap fiecare piesă de puzzle.

Am luptat împreună cu Theo contra tuturor piedicilor întâlnite în drumul lui către desluşirea misterului: birocraţia spitalului, tabloul Aliciei, ostilitatea celor care au cunoscut-o înainte de crimă, înainte să înceteze să vorbească, doctorii care se opuneau tratamentului. Am căutat până şi mitul Alcestei pe internet sperând că aşa am vreo şansă o să desluşesc misterul înaintea lui Theo.

Doamne câte sentimente şi resentimente mi-a produs acţiunea acestui roman şi totuşi toate au fost nimic în comparaţie cu finalul.

Încă mă întreb cum a reuşit autorul să se joace felul ăsta cu mintea mea. M-am simţit manipulată şi minţită dar mai presus de toate absolut năucită. Chiar m-am gândit să recitesc romanul pentru a-mi da seama dacă puteam anticipa un asemenea deznodământ.

Dacă sunteţi fan thrillere trebuie să citiţi această carte care e, în mod clar, prea bună pentru un roman de debut. Oare de ce i-a luat atât de mult lui Alex Michaelides să-şi descopere calităţile de scriitor? Ce a făcut până acum? A fost ocupat cu a arăta bine? Pentru că şi la domeniul acesta se descurcă binişor

Articolul Recenzie „Pacienta tăcută” scrisă de Alex Michaelides apare prima dată în Roxana B.

Titlu: Mare Tranquillitatis
Autor: Katja Millay
Gen: Fantasy

Recenzie „Mare Tranquillitatis” de Katja Millay

Cartea este la fel de reală precum adolescența, are dramă, tristețe, greșeli, și iubire. Doar că mult mai copilăros. Este vorba de o pianistă (fostă) care, după anii în care era celebră pentru talentul la pian, fiind o fire voioasă și mereu plină de energie, printr-un incident tragic, nu a mai putut cânta, iar viața ei s-a schimbat total, ajungând a fi opusul a ceea ce a fost. A refuzat să vorbească, și și-a format o lume a ei, închisă în propria ei minte, unde nimeni n-ar putea s-o mai rănească vreodată. Apoi este personajul masculin, adolescentul neinteresant, care a suferit în urma pierderii tuturor apropiaților, alegând singurătatea, concentrându-se pe cea mai mare pasiune a sa, sculptura în lemn.

Amândoi suferă pe interior mai mult decât lasă a se vedea, iar cei din jurul lor ajung să se obișnuiască cu timpul, chiar dacă nu înțeleg durerea prin care trec cei doi. Mai impresionante sunt mecanismele lor de apărare, de deconectare de la agitația de zi cu zi; ea alergând în fiecare seară până la epuizare, colectând prenume, scriindu-și experiențele, și ducându-și la disperare părinții și mătușa prin stilu ei de a se îmbrăca. Iar el se scufundă în lemn, în căte-o masă sau un scaun șlefuit, mereu mirosind a cherestea.

Mesajul transmis de autoarea Katja Millay

Cartea este destul de interpretabilă la nivelul acestor detalii, însă cumva, m-a uimit cum pasiunea celor doi i-a ținut în viață în urma incidentelor tragice de care au avut parte. Un lucru psihologic, totuși, cât timp ai o pasiune de care te sprijini, ceva în care te poți scufunda la sfârșitul zilei, poți trece peste orice. Deși ea pierduse tot ce avea mai de preț, și-a format un locaș interior unde a putut supraviețui.

Ei, acum vine partea în care se întâlnesc. Scena este destul de ciudată, ei fiind la aceeași școală, se văzuseră înainte, însă întâlnirea lor adevărată a fost mult mai sinceră. Mai…timidă. Momentul în care amândoi și-au aflat slăbiciunile, poveștile…cumva, este de nedecris conexiunea lor. Însă nu înseamnă că este neapărat benefică. Adolescenți fiind, fac o tonă de greșeli, după care regretă, după care totul devine fad.

Cartea este perfectă pentru cei care vor să simtă puțină durere și tristețe în lectura de duminică, este ușor de citit, uneori presărată cu umor, alteori cu lacrimi. Dar și de înghețată.

Articolul Recenzie „Mare Tranquillitatis” de Katja Millay apare prima dată în Roxana B.

Titlu: Ferma animalelor
Autor: George Orwell
Gen: Fantasy

Recenzie „Ferma animalelor” de George Orwell

Este vorba despre o fermă de animale, ca oricare alta, doar că este puțin mai specială, animalele vorbesc, au conștiință, au voință și curaj în blăniță. Trăiesc o viață relativ normală, mănâncă, muncesc pentru a fi animale bune, se plâng de greutatea vieții, și găinile bărfesc absolut orice ființă li se arată în fața ochilor de-o parte și de alta.

Totul pare să fie în regulă, însă animalele sunt nemulțumite de porțiile de mâncare, de eforturile pe care trebuie să le depună pentru a-și mulțumi stăpânul, și veți fi destul de surprinși de cine conduce ferma cu adevărat. Da, purceii sunt cei care taie și spânzură (ironic, știu). Motivul pentru care George Orwell a ales porcii pentru a reprezenta conducătorii a fost unul pur satiric, vrând să evidențieze natura conducătorilor poporului de-a lungul istoriei, care au avut doar interese personale, punând limite când venea vorba de păreri personale, sau de liber arbitru.

De ce a fost interzistă cartea „Ferma animalelor”

De asemenea, cartea a fost interzisă în câteva locuri, tocmai din acest motiv, s-a vrut a fi o bătaie pe obraz pentru corupție (a fost interzisă în Kenya) și pentru modelul comunist, motiv pentru care a fost interzisă în Cuba și Coreea de Nord. Încă un motiv pentru care este deranjantă este ideea că ar induce eșecul inevitabil în urma acestei mișcări politice, ceea ce, sincer…

În altă ordine de idei, porcii decid că este timpul pentru o răscoală, vor alunga stăpânul om, și vor prelua controlul, fiind prima fermă care își duce existența în libertate (sună familiar?). Ei bine, la început, totul pare frumos, fiecare face ce-și dorește, nu mai au bariere umane care să le împiedice să facă ce vor; însă nu durează mult, deoarece conducătorul (porcul, veți vedea și ce nume sugestiv avea) decide că au nevoie de reguli, doar sunt animale civilizate!

Desigur, aceste reguli favorizează doar conducerea, animalele sfârșind a munci mai mult decât o făceau înainte, însă își păstrau ”fericirea”, mințindu-se la nesfârșit de inteligența porcului, și norocul acestora de a avea un așa conducător priceput, care le înțelege.

Mesajul transmis de autorul George Orwell

După o serie de întâmplări destul de tragice, sistemul dă greș, iar finalul este destul de trist, însă cartea ne învață o lecție importantă, pe noi, cei care nu am trecut prin asemenea vremuri, și cum istoria este făcută pentru a nu fi repetată (nu știu dacă a zis cineva asta, dar o spun eu) arată, într-un mod mai puțin prietenesc, dar kid-friendly, la ce se poate ajunge dacă suntem atât de confortabili și ignoranți încât să ne lăsăm viețile în mâinile tiraniei și a grandomaniei.

Încă se întâmplă acest lucru, deși este mai diferit, ambalat puțin mai frumos și civilizat, iar autorul are încă o lucrare pe această idee. ”1984” este mult mai celebră, și prezintă o ”utopie” pusă în scenă într-un mod terifiant (dacă mă întrebați pe mine) însă este cu adevărat o lecție de viață.

Însă nu trebuie să luăm lucrurile prea în serios, în final, este vorba doar de niște animale drăguțe, care nu ar putea face rău nici măcar unei muște, nu-i așa?

Articolul Recenzie „Ferma animalelor” de George Orwell apare prima dată în Roxana B.

De Ingvar Ambjornsen nu auzisem până acum. Deși a mai scris și alte cărți, acesta a cunoscut succesul odată cu apariția romanelor ce îl au ca personaj principal pe Elling. Celălalt personaj este Kjel Bjarne, prietenul lui grăsun, obsedat de sex și de mâncare, timid și, totodată, virgin.

”…viața merge înainte. Ne naștem singuri și murim singuri. Iar unii dintre noi trec și prin viață tot singuri”.

Recomand din toata inima “Frați de cruce”. Nu mi s-a mai întâmplat de ceva vreme să râd atât de mult citind o carte. Și e tare ciudat să fii singura persoană din metrou cu gura până la urechi. Îmi curgeau lacrimile de la râs, ca să fiu și mai precisă! Când am luat-o prima dată în mâini nu mi-am imaginat nici măcar pentru o secundă că îmi va plăcea așa mult.

”-E prea puțină frumusețe în lume. De aia există atâția oameni care se refugiază în alcool sau în tot felul de droguri și pilule”.

Elling și Kjell Bjarne sunt doi prieteni de nedespărțit, după ce au împărțit un loc special (o instituție psihiatrică), iar acum lovuiesc împreuna într-un apartament din Oslo. Cei doi fac eforturi pentru a se adapta la viața socială; suferă de timiditate, de anxietate și au mici șocuri în situații de viață care se pot întâmpla zilnic oricui. Elling și Kjel nu au prieteni. Singura persoană care îi vizitează este Frank – asistentul social care îi scoate, din când în când, la pizza și la film, având astfel grijă de integrarea lor în societatea norvegiană. Asta până când, în viața celor doi, apar doi pisoi, vecina lor însărcinată și părăsită de un spanioloi și un bătrânel a cărui casă este înțesată de cărți. Fiecare zi devine o provocare. Nu vă spun dacă Elling și Kjel Bjarne se adaptează. Sper să citiți cartea și să descoperiți asta :).

”M-am surprins dorindu-mi ca natura să mă fi înzestrat și pe mine cu astfel de nevoi simple. Câte nopți nedormite n-aș fi scutit dacă aș fi fost binecuvântat cu o minte mai săracă! Mii! Pierdusem zile și nopți pentru a găsi cine știe ce replică mușcătoare, răspunsuri pe care ar fi trebuit să le dau în anumite situații, în care eram tratat incorect. Fără niciun rezultat, bineînțeles, dar nu mă puteam stăpâni”.

Ceea ce face deliciul acestui roman este maniera comico-ironică în care este scris. Ambjornsen este de părere că noi toți ne ascundem, într-o măsură mai mare sau mai mică, în spatele unor măști. Asta și scoate în evidență în scriitura sa. Doi oameni încearcă să trăiască așa cum o fac alții, potrivit unor tipare considerate a fi normale. Iar dacă pentru cei doi neadaptați integrarea se face lent și cu ușoare dificultăți, pentru cititor lucrurile se petrec într-un mod amuzant, haios. 

”Mi-am petrecut toată viața gândindu-mă încotro se duc oamenii. Care sunt visurile și scopurile lor. Ce fel de oameni sunt în spatetele măștii. Uneori, devenea aproape o manie pentru mine. Puteam sta cu orele, în vechiul nostru apartament, la fereastră, lăsându-mi imaginația să o ia razna”.

Fiecare dintre noi are mii de gânduri, unele mai ciudate, care rămân acolo, undeva ascunse. E interesant să pătrunzi în mintea lui Elling, care este un nevrotic, să-o poți analiza gândurile și reacțiile.

”În timp ce el vâslea, eu stăteam în spate și filozofam. Niciodată n-am putut înțelege de ce fac parte din acest spectacol ciudat. Lumini și umbre. Zgomote stranii. Oameni care vin și pleacă. Uneori, eram convins că toate sunt absolut lipsite de sens, fără direcție sau scop. Alteori, ca în ziua aceea, îmi plecam umil capul. Nu puteam vedea tiparul țesăturii, dar simțeam puterea supremă, simțeam că fac parte dintr-un tot mai mare, din ceva care mă depășește”.

“Frați de cruce” este o poveste inedită, se citește repede dacă te ții de ea și merită să o avem în bibliotecă. Romanul a fost și ecranizat, iar în 2002 a fost nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin. “Elling” a fost adaptat și pentru scenă, la Teatrul de Comedie București. Sper să prind și eu vreodată piesa; mi-ar plăcea mult să o văd.

”Toate trec. Sau, mai degrabă, ca să fiu mai exact, lucrurile se schimbă, sunt înlocuite de ceva nou. Am învățat să mă obișnuiesc cu asta, ori de câte ori viața îmi trage câte un pumn”.

Articolul Cartea săptămânii: Frați de cruce apare prima dată în Roxana B.