Sursa foto: static.pexels.com

Vineri seară eram așa de obosită că tot ce voiam era să ajung mai repede acasă, să fierb o cană de vin și să mă proptesc în fața televizorului. Dar până să ajung acasă, pe străduța ce duce către bloc, am zărit-o pe „Nebuna 1”, vecina mea (Îi zic așa, pentru că există și „Nebuna 2”, cea care are o poveste și mai impresionantă: a lucrat în Armată, a fost o doamnă). „Nebuna 1” este cea de care râd toți și pe are nu o suportă nimeni. Are 800.000.000 lei restanță la întreținere. Și cară mereu bidoane. Și pute, după ce urcă sau coboară cu liftul (chiar pute, serios, nu pot „îmbrăca” în alt cuvânt, că nu există).

Avea un cărucior după ea. Primul gând a fost să o ajut. Apoi m-am gândit că are bidoane și alea-s ușoare. După care, am văzut-o punându-și mâna în spate, ca și cum ar fi durut-o un șold. Iar apoi mi-am amintit povestea ei, că i-a murit fata, în vârstă de numai 24 de ani, atunci când, pe vremea comunismului, aceasta a încercat un avort acasă, cu o persoană care nu avea pregătire medicală. O biată fată… una dintre cele 10.000 de femei (dacă nu mai bine), care au murit din cauza avorturilor ilegale, în urma celebrului Decret 770, dat de Ceaușescu, în 1960. Fata ea cea mai frumoasă din cartier, așa spun oamenii care și-o amintesc. Nu a murit atunci, pe loc. Se pare că metoda ilegală la care s-a apelat a fost „apăsarea pe burtă”. Și pentru că acest lucru s-a făcut cu degetele…, nu s-a scos „tot”. Câteva zile mai târziu, fata a făcut septicemie. Ea a murit, iar mama a înnebunit…

-Bună ziua! îi zic când ajung la ea și-i iau căruțul.

Ea îmi răspunde, de obicei, cu dificultate. Nu o înțeleg prea bine, parcă mi-ar vorbi în altă limbă. Dar o ascult, uneori râd, văd că râde și ea cu mine, de la o vreme mă și salută, deși ea nu vorbește cu nimeni din tot blocul. Mă privește ciudat de drăgăstos, câteodată am impresia că o vede pe fata ei în mine.

I-am luat căruțul, care m-a uimit cu greutatea lui. Am aruncat un ochi, n-am putut vedea ce-i înăuntru.

-Ce cărați, bre, aici? Pietre? zic râzând.

-Mcae, he, ce, eu… mcae?

Mi-am dat seama că se referă la mâncare. Zicea că și ea cumpără mâncare. Se auzeau și niște sticle. Nu mă miră. O mai văd, din când în când, cumpărându-și câte o bere de la magazinul din colț.

O duc până în scară, iar la lift o las să intre singură. Am luat-o pe scări, așa obosită, cum eram. Ce dureros mi se pare pentru un bătrân să fie singur! Și nesănătos, pe deasupra! În cazul ei, cred că nici nu-și dă seama de singurătate. Nebunia o ajută să supraviețuiască…

DISTRIBUIȚI

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ