Stăteam liniștită pe scaun în timp ce Andreea îmi cârlionța părul. Deodată, o aud spunând:

-Rox, ai un fir de păr alb!
-Cum să am un fir de păr alb?! zic cu un ton ridicat, aproape isteric.
-Da, e alb. Ei, și ce, până la urmă? Zici că ai descoperit America. Eu am o groază.
-Măh, dar n-are cum! Nu știam eu? Nu simțeam eu? E capul meu, mi-aș fi dat seama când apare primul fir de păr alb.
-Ești culmea! Îți fac poză.
-Fă-mi!

M-am uitat ca nebuna de 50 de ori la poza pe care mi-o făcuse și parcă tot nu mi se părea a fi alb. Știți că, dacă te vopsești, părul nu mai are o singură nuanță (cu excepția celui negru), deci mie mi se părea că era un șaten-blonduț, hai bine poate așa un pic de alb, dar nu cine știe ce.

Ok. Mint.

Era alb toată ziua. Este, de fapt, pentru că trăiește ticălosul. Ce credeați, că l-am smuls? Cum să fac asta? E al meu, face parte din mine, deja îmi e drag. Poate că ar fi trebuit să-l trag dintre celelalte fire de păr tinere și colorate, însă… e primul. N-ai cum să fii așa brută și bestie încât să-ți rupi primul fir de păr alb. Serios, chiar n-ai cum.

Așa că am sărbătorit apariția primului meu fir de păr alb, la 31 de ani. Sentimentul este unic și frumos. Am pus un pahar de vin și am savurat în tăcere.

Îmbătrânim, dragilor, iată un adevăr pe care nu îl poate ignora nimeni. Începe să se vadă și la mine. Simt asta. Sunt conștientă de asta. Dar mi-e sufletul așa de tânăr, că nici nu are importanță. Sunt fericită. Incredibil, dar chiar sunt fericită. Îmi dau seama ce femeie simplă sunt și cât de repede mă pot bucura de mărunțișuri, dacă m-am apucat să scriu despre primul meu fir de păr alb și dacă am o asemenea stare de bine :).