”Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău” este o carte ce ar trebui citită de toții copiii și de toți adulții. De aceea îi fac recenzia.

Ultima carte citită a fost ”Frații Karamazov”, așa că am ales un roman ceva mai ușor, cu mult dialog, dar și povestire. Romanul de mai sus este unul la care ai nevoie de puțin simț al umorului și de șervețele. De fapt, nu. Poți să nu ai simțul umorului. O să te amuzi oricum. Iar de plâns, hm, asta depinde de sensibilitatea ta, însă tot cred că te va atinge ceva pe undeva :).

”Când mama și bunica încep să se certe, Elsa își pune căștile, dă sonorul mai tare și își imaginează că mama și bunica joacă într-un film mut. Elsa e genul de copil care a învățat devreme că e mai ușor să te descurci în viață dacă îți alegi singur coloana sonoră”.

Subiectul romanului

”Nu, nu toţi monştrii arată ca nişte monştri. Căci unii îşi poartă monştrii înăuntrul lor”.

Ce scriu mai departe nu reprezintă spoilere, să știți. Vreau doar să ofer câteva detalii pentru a înțelege de ce o astfel de carte trebuie citită. În primul rând, trebuie să menționez faptul că este cam groasă. Nu se citește chiar atât de ușor cum am crezut. Noroc că are scrisul mare. Dacă vă place ficțiunea ce se îmbină perfect cu realitatea, ”Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău” este una dintre cele mai bune alegeri. Pentru că sunt foarte multe subiecte abordate aici, de la familii dezbinate, relația dintre părinți și copii, dragostea față de animale și de semeni, copii atipici din multe puncte de vedere, dar și copii obișnuiți, alcoolism, tulburări afective și emoționale. Personajele principale sunt o bunică nebună și o fetiță ”altfel”. Elsa simte că este diferită pentru că este agresată continuu de copiii de la școală și marginalizată. Singura persoană care pare să o înțeleagă este bunica, la rândul ei fiind o persoană ”altfel”: conduce haotic și fără permis, fumează peste tot, se ceartă cu toată lumea, iubește dezordinea și face toate trăznăile posibile și imposibile (de exemplu, aruncă cu caca în polițiști, spunând, cu o inoncență desăvârșită, că ea nu a făcut nimic, doar a luat un pic de pământ de pe jos și l-a aruncat ca mod de autoapărare). Până când cancerul decide că e momentul ca aceasta să plece din lumea celor vii. Iar de aici începe povestea. Pentru că Elsa nu poate înțelege. O cunoștea pe bunica ei de doar șapte ani, mă rog, aproape opt. Mai voia și mai avea nevoie de foarte mulți ani alături de bunica ei.

”Superputerea morții nu-i că-i face pe oameni să moară, ci că-i face pe cei rămași în viață să nu mai vrea să trăiască”.

”Oamenii din lumea reală spun mereu, când se întâmplă ceva, că tristețea, dorul, durerea din inimă ”se duc cu timpul”, dar nu-i adevărat. Durerea și dorul sunt constante, dar, dacă am fi nevoiți să le purtăm cu noi tot restul vieții, nimeni n-ar mai putea îndura nimic. Am muri de tristețe. Așa că, în cele din urmă, le punem undeva la păstrare”.

Tărâmul-Aproape-Treaz și cele șase împărății

Bunica Elsei a inventat o lume secretă și un ținut imaginar. Pe parcursul poveștii veți vedea, de fapt, că totul face parte din realitate, iar personajele sunt chiar oamenii din jurul ei. Fiecare împărăție are un nume și o semnificație aparte. De exemplu, Miamas înseamnă ”te iubesc”, Miploris – ”plâng”, Miaudacas – ”îndrăznesc” și Mimovas – ”dansez”.

”E ciudat cât de repede se poate schimba sensul unui miros, în funcție de ce cale alege prin creier. E ciudat cât de aproape una de cealaltă sunt iubirea și frica”.

Bunica este o supereroină. Îi creează Elsei o lume fantastică și un limbaj secret. Într-o lume plină de nedreptăți, aceasta își face nepoata să râdă zilnic, spunându-i totodată că a fi ”altfel” este o mare calitate, nicidecum un defect. Elsa este un copil incredibil de inteligent și are un borcan întreg de cuvinte noi. Tot ce nu știe caută repede pe Wikipedia. Citește foarte mult și se documentează. Ea m-a făcut să vreau să văd seria Harry Potter (hei, ce vreți, nu am crescut cu Harry Potter, prin urmare, nu l-am citit; nu le aveam așa cu poveștile fantastice, dar după ce am urmărit ”Urzeala Tronurilor” cu sufletul la gură, cred că e cazul să văd și această serie megalăudată de copila din roman).

”Trebuie să crezi. Așa zicea bunica mereu. Trebuie să crezi în ceva ca să poți înțelege poveștile. ~Nu să crezi în ceva bătut în cuie, dar să crezi în ceva, altfel n-ai decât s-o dai dracului de treabă!~”

Mă opresc aici cu povestitul. Un singur pasaj mai redau, iar apoi câteva cuvinte despre autor. Dacă îmi urmați recomandarea, vă aștept cu opinii :).

”Sfârșitul oricărei povești e greu. Nu neapărat pentru că se termină, bineînțeles, că doar orice poveste trebuie să aibă un final. Unele mai că vrei să se termine mai repede. Istoria de față, de pildă, ar fi putut fi încheiată și trimisă la plimbare de mult, dacă întrebi orice scriitor cu experiență. Problema e chestia asta cu eroii care trebuie ”să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți în orice poveste. Asta-i problematic, din punct de vedere al tehnicii narative. Că doar cei care ”și-au trăit traiul” fericiți îi lasă în urmă pe alții care trebuie să-și ducă zilele fără ei. Și e greu să fii cel care rămâne în urmă să trăiască fără ei”.

Frederick Backman

Cărțile lui au fost traduse în peste 35 de limbi. Frederick Backman este unul dintre cei mai populari scriitori suedezi contemporani. Trăiește la Stockolm, are doi copii și o soție, este editorialist și blogger. Romanul său de debut este ”Un bărbat pe nume Ove”, care, de asemenea, s-a bucurat de un mare succes. Nu am citit și acest roman, însă îl voi lua în viitorul apropiat, pentru că îmi place stilul lui Backman. ”Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău” sau, după titlul original, ”My grandmother asked me to tell you she s sorry” este o carte ce îți ajunge imediat la suflet. Citește-o! Nu o abandona după câteva pagini, căci va fi doar pierderea ta! 🙂

DISTRIBUIȚI

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ