Îmi aduc aminte ca și când ar fi fost ieri de ziua aceea ploioasă de toamnă târzie. Îmi aduc aminte de trenul acela pe care l-am ratat și poate ca a fost ultima oară, iar gândul profund nu îmi dă pace nici acum: „Dacă totuși aș fi ajuns cu zece minute mai devreme, oare viața mea ar fi fost diferită?”

Până am ajuns la gară, deja plecase.

Așa a început totul, acest pastel de culori și mirosuri, de gânduri înșirate care nu se mai opresc. Așa am ajuns azi, aici….
Să pot să respir din nou.
Sunt bine acum, îmi spun asta în fiecare zi. Râd, plâng, respir, respir din nou.

Da, mama, sunt bine, nu, nu sunt beată, sunt bine pentru ca mi-am dat voie sa Fiu, să fiu Eu, cu bune și cu rele, eu autentică, eu vie, eu fără limitări. Am făcut pace cu rușinea și am înțeles vinovăția, am înțeles jugul acela al vinovăției, care mă facea să nu mai pot respira.

În momentul ăsta conduc această revistă de mai bine de 15 ani și îmi place comunitatea care s-a creat în jurul ei, îmi plac oamenii pe care îi inspir, îmi sunt dragi, știu, tatei nu i-ar veni să creadă, dar îmi sunt dragi – îi iubesc, poate mai mult decât se iubesc ei pe ei înșiși, uneori, și da, e greu, un greu invizibil.

Am doi copiii frumoși, mari, cu valori alese de ei de-a lungul timpului, mă fac să fiu mândră, îmi dau aripi. Știu, au fost momente când am crezut că nu o voi scoate la capăt cu ei, ca nu o să reușesc, dar uite-mă, sunt Aici și sunt bine, fiecare cu viața sa.

Am un soț care mă iubește, cu care împărtășesc acest pastel numit Viață de mai bine de 25 de ani.

Mă simt împlinită, sunt bine…

Și totuși, dacă nu ar fi plecat, dacă aș fi ajuns cu zece minute mai devreme?

*Locul II la atelierul de Scriere Creativă by iCarte, iParte, ediția I, București, 8 noiembrie 2024. Tema atelierului: „Până am ajuns la gară, deja plecase”

**Foto by Freepick

Articolul Atelier de Scriere Creativă, Locul II – Invizibil apare prima dată în Roxana B.

Azi plec definitiv, peste zere ore este trenul. Bagajul e făcut, biletele de tren și de avion sunt în borseta roz cu flamingo, împreună cu pașaportul meu. N-am reușit să închid un ochi toată noaptea. Vecinii mei au târșâit scaune și au făcut dragoste. Mă disperă să-i aud. Ce bine că plec din blocul ăsta ponosit, din orașul ăsta ponosit. Nu mai era nimic care să mă lege în vreun fel de acest loc. Am șters cu buretele ultimii cinci ani din viață, de parcă n-ar fi însemnat nimic. 

Anul trecut eram ferm convins că am reușit, am crescut rădăcini și aici voi îmbătrâni, alături de ea. Vom avea trei copii, doi câini pe nume Decebal și Traian și o pisică. Și vom fi familia aia cu trambulină și piscină în curtea din spatele casei. Vom fi casa aia în care se organizează grătare și petreceri în pijamale. Iar prietenii copiilor noștri vor prefera casa noastră și se vor simți cel mai în siguranță acolo. Mă frec la ochi în încercarea de a-mi alunga aceste gânduri, dar și de a mă dezmetici puțin. Trebuie să revin la realitate. Azi plec în Germania și nu mă mai întorc. 

Cu greu mă ridic din pat și mă îmbrac. Pun pe mine ultimul pulover pe care nu l-am împachetat, scot cutia de sub pat și mă îndrept spre metrou. Stau ca ultimul fraier în fața blocului ei, cu cutia aia în mână și nu știu dacă să o sun să coboare, sau să urc eu să i le las în fața ușii și să plec. Știe că urmează să ajung în jurul orei 13, mai am juma’ de oră să mă hotărăsc. Cât eram în metrou am realizat că puloverul pe care-l port e de la ea. Mi l-a cumpărat acum doi ani de ziua mea. Proastă alegere. Îmi închei paltonul și încerc să-l fac cât mai nevăzut cu putință. Deschid cutia să mă asigur că nu am uitat nimic, și așa am lăsat-o pe ultima sută de metri și chiar nu vreau să fiu nevoit să o mai văd o dată. Cremele ei, niște haine, ciorapi, SPF, șampon uscat și o pereche de cercei. Cu cadourile nu am știut ce să fac. Mereu a știut să facă cele mai frumoase și bine gândite cadouri, nu puteam nici să le arunc, nici să i le dau înapoi. S-a făcut 12.50, așa că sun la interfon. Parcă aveam și eu niște lucruri uitate pe la ea, dar nu am rugat-o să mi le pregătească, nu știu ce se va întâmpla cu ele. Ajung la apartamentul ei și în fața ușii de la intrare zăresc o pungă mică de cadou. „Aici sunt lucrurile tale”, scria pe etichetă. Înțeleg mesajul, așa că schimb punga cu cutia și plec fără prea multă foială. Mă duc direct acasă sa-mi iau bagajele.

M-am trezit destul de târziu, pe la 10.00. M-am culcat târziu, m-am forțat să dorm mai mult, fiindcă voiam să trăiesc cât mai puțin momentul așteptării. La 13.00 urma să vină aici să-și ia lucrurile uitate. El a venit cu ideea. Ce bine că nu am ascultat-o pe Elena când mi-a spus să le ard, ca să mă simt mai bine. Îmi fac o cafea și ceva de mâncare. Încă nu m-am dezmeticit și nu conștientizez ce urmează să se întâmple.  Îmi caut rochia aia care-mi scoate formele în evidență și încep să mă machiez. Oare o să vrea să intre? Oare să cobor eu? Încep să fac curat și deja se face 12. Scot de sub pat cutia cu lucrurile lui și le mut într-o pungă de cadou, ca să pară mai drăguț. Mă așez în fotoliu și aștept, dar stau exact zece secunde și încep să mă plimb agitată prin casă. Mă uit întâmplător pe geam și îl văd acolo în fața blocului, cu o cutie în mână. Poartă puloverul pe care i l-am cumpărat de ziua lui acum un an sau doi. Oare stă de mult acolo? De ce nu urcă? Mă duc spre ușa de la intrare și în drumul meu trec prin fața oglinzii. Ce naiba fac? De ce atâta deranj pentru el? Iau punga și o așez pe preșul de la intrare și încui ușa de două ori. Fix atunci a început să sune interfonul. Tresar și paralizez, nu reușesc să pun mâna pe receptor. Aud ușa de la lift și îmi țin respirația când îl văd că lasă cutia, ia punga și pleacă. Trag draperiile, nu vreau să-l mai văd. Știu că peste cinci ore are trenul spre Germania și urăsc că știu asta. Încep să mă demachiez, fac un duș și mă duc la înot. Vreau să mi dau off la creier și să uit de el și de faptul că pleacă. Vreau să mă țin ocupată. 

Când îmi deschid geanta cu care merg la înot văd la fundul ei ceva strălucitor. Ce naiba caută ăsta aici? Fug la mașină, dar e fix ora aia plină de trafic. La dracu! Mai am doar 30 de minute. Bag viteză ca disperata și cred că am trecut pe roșu. Ies din mașină mai mult din mers și alerg până mă ia amețeala. Până am ajuns la gară, deja please.

*Locul I, Atelier de Scriere Creativă by iCarte, iParte, Ediția I, București, 8 noiembrie 2024. Tema atelierului: „Până am ajuns la gară, deja plecase”

**Foto by Freepick

Articolul Atelier de Scriere Creativă, Locul I – Jocul de-a rece-cald apare prima dată în Roxana B.

Ploua mocnit peste orașul adormit – cine ar fi zis că Veneția va fi așa pustie la orele astea? – iar liniștea străzilor goale era spartă doar de zgomotul ritmic al vaporettelor, care par să nu aibă pauză. În cafeneaua pustie de la colțul străzii, Anna privea absentă pe fereastră – iubește să stea la ferestre în orice loc s-ar afla, în autobuz, în avion, în tren, în cafenea. “La piccola ragazza”, un loc mic și cochet, de artiști citise ea în căutările sale despre ce poți vizita în Veneția acum trei ani când se mutase aici, loc ce devenise a doua sa casă de când l-a descoperit și a regăsit acolo căldura familiară din micul orășel din Maramureș pe care îl lăsase cu tristețe. Aici a găsit inspirație să scrie în jurnal, iar acum își mută privirea de la fereastră la paginile răvășite de pe masă, ce îi aminteau de o luptă: fiecare propoziție era o victorie câștigată cu greu, fiecare pauză – o capitulare. Și astfel, cu zeci de hârtii mototolite, mâzgălite și aruncate, se uită la ceas. Adam trebuia să ajungă acum două ore.

— Încă nu a ajuns? o întreabă Michelle, basistul cafenelei cu care îi place să converseze în pauzele de la scris. Haide să-ți aduc un ceai, zice el neașteptând un răspuns, ștergându-și mâinile pe un șervet.

Anna dădu din cap multumindu-i și se gândi la toate așteptările ei. Așteptarea în sine a lui Adam nu era ceva nou și nu era prima seara când el întârzie atât de mult fără să-i dea măcar un mesaj pe Whatsapp. Și se mai gândi la așteptările de la ea, de la viață, de la scris, de la frumoasa Veneție. Când a împlinit 18 ani, și-a pus viața-ntr-un rucsac și a pornit spre Italia, unde Adam ii promisese ca o va ajuta sa se angajeze și sa iși continue studiile. Numai că Adam a lăsat-o să-si caute singură de lucru, iar studiile au trecut pe locul doi. Chiar trei, pe primele doua fiind el și serviciul de picoliță la restaurantul chinezesc de lângă micuța garsonieră închiriată. Ar fi trebuit să plece de mult. Din cafenea, din garsonieră, din viața lui Adam. Să-i părăsești pe oameni cum te părăsesc ideile când vrei să scrii e cel mai greu lucru.

-Haide, bea ceaiul ăsta de mușețel, e tot ce ai nevoie, o trezi Michelle din gândurile-i ce o biciuiau, acesta mângâind-o lin pe spate.

-Trebuie să vorbim, se deschise brusc ușa cafenelei, iar Anna tresări văzându-l pe Adam.

— La ora asta se vine? zise ea, trântind cu palma în masă. 

Vocea ei răsună în cafeneaua goală, iar Michelle se îndepărta de masă și se apucă rapid de ștersul ceștilor, una dintre activitățile dinainte de închidere.

Adam își dădu jos gluga udă și își lăsă rucsacul greu pe podea. Arăta obosit, dar ochii lui verzi aveau aceeași lumină familiară.

— Știu, am întârziat, răspunse el încet. Și nu doar în seara asta.

Anna simți cum furia îi fierbe sub piele. Îi aruncase reproșurile de atâtea ori în minte, dar acum, când era față în față cu el, tot ce ieșea la suprafață era dezamăgirea.

— Două ore, Adam. Las-o-n căcat de treabă. Două ore.

(Și trei ani, își spuse ea fulgerător în gând)

Adam trase un scaun și ràmase în picioare, privindu-și mâinile.

— Mă simt… pierdut. Cu totul. M-am îndoit de mine, de noi, de tot. Credeam că dacă fug din când în când de lângă tine, o să găsesc un răspuns. Dar nu l-am găsit, Anna. Însă am realizat că tu… că noi avem o poveste de terminat.

— Povestea noastră? Interesant, hai să vorbim direct, ce zici? Ne-am ușura mult Conversația pe care trebuia să o începem acum două ore, spuse uitându-se la ceasul Apple luat de el la mâna a doua de pe un site italienesc.

Adam zâmbi slab.

— Anna, eu…

Anna îl privi lung. Poate era doar ploaia, poate era oboseala, dar simți cum furia începe ușor să se estompeze. Iei loc sau vorbim așa? Tu sus, eu jos, pare că îți place până și asta.

— Anna, te rog… am obosit…

— Oh, tu ai obosit! Hei, tu ai început asta, știi? Tu ai vrut să vin în Veneția, tu ai zis că sunt câinii cu covrigei în coadă, că ne va fi al naibii de bine impreună. Și când colo, iată-te la noi: doi străini de apartament. Pardon, garsonieră.

Adam ridică o sprânceană, recunoscând tonul ei aspru, dar familiar, și zâmbi din nou calm și blând. – nu e recomandat ca autorul sa fie omniscient, ci sa păstreze scena dintr-o singură perspectivă, în sensul că nu ai de unde să știi că Adam ridică sprânceana.

— Te vezi cu altcineva? întrebă ea cu glas încet și temător.

— Doamne, Anna, nu… zise Adam și-i se așeză pe scaun luându-i mâinile calde în mâinile sale ude și reci. Dragostea mea pentru tine e aceeași ca acum trei ani. Doar că lucrurile s-au complicat teribil. Aventura aceea… aventura de acum opt luni, spuse strângând aer lung în piept, are repercusiuni. Urmează să nască.

Anna nu stiu sigur cum să reacționeze la vestea venită ca un boomerang. Se lăsă pe spate, apoi se apleca peste masa, iei cuprinse fața în palme, timp în care aruncă toate ciornele și jurnalul de pe masă.

— Iartă-mă, te rog din suflet să…

Anna își strânse buzele într-un rictus, dar mâinile îi tremurau ușor când și-a luat ceaiul în mâini. Știa că ceva nu funcționează încă de când a aflat de aventura lui Adam cu una dintre colegele lui de la Master. Adam, spre deosebire de ea, și-a putut continua studiile în timp ce lucra ca IT-ist la o firma micuța de calculatoare. Știa, simțea, cerea, reproșa, dar nici nu putea pleca. Pe de o parte erau banii care nu i-ar fi ajuns pentru o chirie de una singură. Pe de altă parte era crudul atașament de el. Dar pe langa toate astea, era singurătatea de care ii era frică. Durerea de a fi complet singură o ținea lângă el.

— Ce facem, Anna?

Ochii lui Adam, umbriți de oboseală, căutară ceva în expresia ei.

— Ce facem? se uită ironic la el, apoi iei îndrepta din noii privirea către fereastră și se uita la picăturile de ploaie prelinse pe geam. Isi șterse lacrimile, își strânse lucrurile de pe jos și și le puse în geantă, apoi se îndreptă spre Michelle. 

— Să mergem la tine. În seara asta am făcut pace cu mine și am luat o decizie ce trebuia luată acum mult timp. Rămâi cu bine, Adam!

*Scena face parte din scrierile de la Atelierul Școlii de Scris Daniel Zărnescu, 20 noiembrie 2024

**Foto by Photography Life

Articolul Atelier Scriere Creativă – O foarte scurtă proză fără titlu :) apare prima dată în Roxana B.

Câțiva dintre cei care au mai fost în taberele iCarte, iParte spun că aceasta a fost cea mai frumoasă. Alții spun că nu pot alege între celelalte și aceasta, pentru că a fost minunat în toate. Cei care au venit pentru prima dată spun că nu au participat niciodată într-o tabără în care să se simtă atât de bine și de conectați, cu atât mai mult într-o tabără de lectură, concept care nu exista, până anul trecut, în România. Iar aici pot încheia acest articol, deoarece cuvintele lor înseamnă pentru mine mai mult decât orice.

Perioada: 30 noiembrie – 3 decembrie 2023

Locație: Ograda Bunicilor, Baia de Fier, județ Gorj

Participanți: 15

Organizator: iCarte, iParte

Parteneri: Ograda Bunicilor, Anca Olteanu, Biocart, Ocolul Magic, La Două Croșete, Careless Beauty, Arbusto, Humanitas, Humanitas Fictio, Trei Books, Vinuri Shop, Heidi Chocolate

Partener media: Radio TaNăNaNa

Foto: Mihai-Tudor Popescu

…Însă nu pot să nu continui, pentru că sunt câteva persoane datorită cărora tabăra aceasta a ieșit atât de frumos. În plus, doresc să păstrăm aceste amintiri și să revenim asupra lor atunci când vrem să ne gândim la ceva educativ pe piața de carte din țara noastră.

Înainte de toate, transmit mulțumiri către Mihai-Tudor Popescu, care ne ajută mereu cu fotografii și căruia îi spun de fiecare dată să nu uite să fie întâi participant și apoi fotograf, să se bucure de activitățile taberei:). 

Spectacol de teatru 

Tabăra a început în orașul Râmnicu Vâlcea, la Teatrul Ariel, unde am mers la un spectacol foarte îndrăneț (pentru adulți). Actrița Cătălina Sima a jucat „One woman Show” la Teatrul Ariel din Râmnicu Vâlcea, de Mircea M. Ionescu, regia și scenografia Alin Holcă, spectacol organizat de Anca Olteanu, Director al Teatrului Ariel. După mai bine de cinci ore petrecute pe drum, spectacolul a fost ca o gură de aer proaspăt pentru participanții taberei de lectură.

Ograda Bunicilor la poalele munților

Cristi și Melania. Ei ne-au fost gazde și vor rămâne multă vreme în inimile noastre pentru ospitalitatea, dragul și energia frumoasă cu care ne-au primit și servit timp de patru zile. Au o poveste frumoasă în spate și mă bucur că ei au fost primii oameni din județul Gorj la care am ajuns cu Tabăra de Lectură pentru Adulți. Vom mai face, cu siguranță, iar la ei ne dorim să revenim, pentru că ne-am simțit minunat, iar preparatele oferite au fost de cea mai bună calitate. 

Meditație și cunoaștere

Joi seară, pe 30 noiembrie, am ajuns la Ograda Bunicilor. Ne-a lăsat rapid bagajele în camere și am intrat la sala de mese, fiind hămesiți. Ce bunătățuri ne-au așteptat acolo… de nedescris în cuvinte. După un mic discurs pe care l-am ținut, am făcut cunoștință și am aflat din ce oraș a venit fiecare și ce l-a făcut să aleagă această tabără. Am continuat cu jocuri de cunoaștere și meditație ghidată de Anca, oferind și primind din energia celorlalți.

Atelier de Actorie

A fost pentru prima dată când am introdus actoria într-o tabără de lectură. Atelier de dicție am avut și în Tabăra de Lectură de la Sinaia, dar la Baia de Fier am avut și mici jocuri de improvizație, îmbinate cu dezvoltare personală (concursul pe care l-am avut a fost de a prezenta un produs: setul de espresso iCarte, iParte). Toate exercițiile au fost provocatoare, iar pentru asta îi mulțumim Ancăi (tot ea a avut inspirația de a ne recomanda Ograda Bunicilor). 

Cărți excelente și jocuri pentru cititori

Trei edituri ne-au fost alături în cea de-a V-a tabără de lectură, care au ales cele mai bune cărți din depozitul de cărți: Trei, Humanitas și Humanitas Fiction. Am deschis cărțile la întâmplare și am citit din ele. Pentru majoritatea s-a nimerit de minune paragraful la care au deschis. Alții vor descoperi pe parcurs de ce au deschis cărțile la paginile respective:).

Pe lângă cărți am avut și jocuri distractive, atât literare, cât și de cunoaștere interpersonală. Jocul AM/N-AM continuă să aducă glume, râsete și discuții personale, iar jocul Aha! are rolul de a afla mai multe unii despre ceilalți. Acestea sunt momentele în care ne cunoaștem și creăm conexiuni.

Foc de tabără, chitară și poezie

Foc de tabără și muzică la chitară am mai avut în tabere, dar a fost pentru prima dată când am introdus poezia, acompaniați pe fundal de sunetul lent al chitarei lui Marius Ungureanu. A fost atât de frumos să ne ascultăm unii pe alții citind și recitind poezii, să fim atenți unii la alții, să ne simțim emoțiile din voce. Poezia va continua în tabere, pentru că acest moment este și el unul de meditație și de liniște. Multă lume este reticentă când vine vorba de poezie (de la ea a pornit întrebarea cunoscută de toți, „Ce a vrut să spună autorul?”), însă cu cât citim și recitim mai mult cu atât mai minunat descoperim că este. Seara a continuat cu melodii cântate împreună, acompaniați de chitara și vocea lui Corneliu Popescu (care oferă și lecții la chitară online), continuând să cântăm și la masa de seară. 

Atelier de Meșteșuguri

Ocolul Magic a venit alături de noi prin Daciana Ungureanu, care este expert nu doar în a face bijuterii handmade, ci și în a preda. Fiecare dintre noi am modelat și am pictat, plecând acasă cu micile noastre opere pe care le purtăm ca accesorii în diferite momente.

Pictură pe apă

A fost iar ceva nou în tabără, iar pentru asta revin la Anca, pentru că a adus această noutate, o activitate relaxantă pentru toți. Se numește, de fapt, Atelier Ebru sau “Dansul apei și al culorilor”, unde fiecare s-a jucat cu o multitudine de culori prin apă.

Drumeție la Peștera Muierilor

Drumeția am făcut-o la pas, ca toate drumețiile din taberele de lectură. Drumul a fost lejer, la pas, prin sat, de aproximativ trei ore dus-întors, cu Melania Lera ghid, unul dintre proprietarii Ograda Bunicilor. Peștera Muierilor – prima peșteră electrificată din România – este cunoscută ca loc în care se adăposteau femeile și copiii, când soții, respectiv tații erau plecați la luptă. Cu o lungime de aproximativ 3.600 de metri, dispusă în patru niveluri, peștera impresionează datorită formațiunilor dezvoltate în interior și a relicvelor descoperite în ea. Domul Mic și Domul Mare, Sala Altarului sunt doar câteva dintre atracțiile peșterii. O altă atracție a fost Scheletul ursului, iar pe parcurs ne-a întâlnit și cu o mulțime de lilieci „adormiți” pe tavanul peșterii.

Club de Lectură

Cluburile de Lectură iCarte, iParte au loc în fiecare lună, în București, în diferite locuri din București (am început la K53, apoi am mers la Tosteria Italiana, am continuat la The Coffee Shop, iar acum mergem la Palatul Noblesse), cu participarea și prin Zoom a altor cititori aflați în alte orașe din România sau din afară. În fiecare tabără de lectură avem și clubul de carte. Toți citim aceeași carte și o dezbatem ulterior. De data aceasta, am ales un autor român contemporan, Cosmin Leucuța, care a și participat cu noi la discuțiile literare dezvoltate pe baza romanului „Cerul ca oțelul”. E interesant de fiecare dată să afli păreri atât de diferite, cu gusturi diferite, iar cluburile de lectură din tabere sunt cele mai… intense, să spunem așa:).

Partenerii taberei de lectură: Cadouri pentru toți participanții

Spune o prietenă că, pe lângă activități și ateliere și tot ce se întâmplă în tabere, apreciază foarte mult cadourile. Am făcut pe cât posibil ca, de fiecare dată, toți participanții să fie premiați cu mici cadouri pe care să le ia acasă, iar acest lucru nu ar fi putut avea loc fără cei care au ales sp fie parteneri, sprijinind astfel taberele iCarte, iParte. 

Cei de la Biocart au trimis un pachet tare frumos și util (am primit mesaje de la participanți că le folosesc cu drag și sunt mulțumiți de produse, alegând să comande de la ei și altele; menționez aici și un cod de reducere: ICARTE10, pe site-ul biocart.eu).

Am primit și floricele croșetate manual de La Două Croșete, pe care le-am purtat în piept pe 1 decembrie. De asemenea, cremele care face minuni de la Careless Beauty, au făcut parte din aceste cadouri ce au avut rolul de a aduce mici bucurii. Iar cafeaua este de la Arbusto, un brand local pe care îl găsiți în Râmnicu Vâlcea și Horezu. Toate brandurile sunt 100% românești, ceea ce se potrivește cu întregul concept iCarte, iParte.

Vin și prosecco

Pălinca și afinata de la Ograda Bunicilor au fost nelipsite de pe mesele noastre, însă ne-am bucurat de prosecco și vin la atelierele și activitățile din tabere, mulțumită celor de la Vinuri Shop, care sunt un partener de nădejde în cadrul evenimentelor iCarte, iParte.

Feedback

Le mulțumesc din nou celor de la I Wood Be pentru cartea de feedback pe care au făurit-o pentru noi și datorită cărora se păstrează tradiția de a scrie de mână, de la tabără la tabără. Mulțumesc din suflet fiecărui participant în parte pentru alegerea de a petrece patru zile în Tabăra de Lectură pentru Adulți. Feedback-ul lor din cartea iCarte, iParte spune totul și mă bucur că au alocat acest timp de a-și scrie părerile! Mulțumiri din nou, Ograda Bunicilor, pentru primire, se simte când ești dorit într-un loc, iar energia voastră a contribuit la reușita acestei tabere „organizată impecabil”, să-i citez pe ceilalți. Mulțumiri, Anca Olteanu, pentru timpul petrecut cu noi și pentru jocurile de improvizație care ne-au fost utile în procesul de cunoaștere! Sunt recunoascătoare și doresc să se întoarcă înzecit către voi această energie dăruită!

Aici After Movie din Tabăra de Lectură 

GALERIE FOTO

Articolul Cum a fost in Tabara de Lectura pentru Adulti (Ograda Bunicilor) apare prima dată în Roxana B.

Eveniment: Singles Party

Locație: Restaurant Nice Touch, str. Speranței nr.7, București

Parteneri: Bunica gătește, editura Act și Politon, Drink Story, Vinuri Shop, La Sat Bertea, Teatrul Avangardia, Heidi Chocolate

Prosecco and Cheese și praline delicioase

Seara a început cu socializare la Prosecoo and Cheese, cu brânzeturi de tot soiul, special alese de „Bunica gătește”, asezonate cu nuci, migdale, struguri și caju, plus prosecco de la Vinuri Shop. De asemenea, au fost nelipsite de pe mese pralinele delicioase de la Heidi.

Muzica de calitate, oferită de Alexandru Marinov, radio host și DJ, a creat o atmosferă plăcută și a încurajat socializarea cu ceilalți participanți.

Magie și conexiune

Pentru a adăuga un strop de mister și fascinație acestei seri, „Singles Party” a inclus și un spectacol de magie ce a adus aplauzele celorlalți. Marius Neagu, magician talentat, i-a încântat pe participanți cu trucuri magice uimitoare, oferindu-le ocazia de a se lăsa purtați de magia serii.

Activități de grup și Speed Dating

Evenimentul „Singles Party” este mai mult decât o petrecere. Și este mai mult decât o noapte ce adună laolaltă oamenii singuri. Nu este nici doar despre speed dating. Singles Party este un eveniment ce oferă ocazia de a interacționa cu alți oameni singuri printr-o varietate de jocuri și activități de grup. De la jocuri distractive la discuții provocatoare, cu toții au avut oportunitatea de a cunoaște persoane cu interese similare și de a crea legături autentice.

Pentru cei care caută mai mult decât socializarea generală, „Singles Party” a inclus și o sesiune de speed dating. Acest format rapid de întâlniri a permis socializarea 1-0-1 și astfel ceilalți au putut afla detalii personale.

Personal, nu am participat în trecut la nicio sesiune de Speed Dating, prin urmare nu am un termen de comparație cu ceva, dar pe bune că aș îndrăzni să spun că aceasta a fost cea mai tare EVER (părere venită de la comunitatea de Singles de seara trecută). Să curgă discuțiile și conversațiile atât de lejer, să fie atâta socializare încât efectiv să nu se oprească nici după zece minute (deși durata SD este de maximum două minute), nu m-am așteptat la o atmosferă atât de plăcută și la o deschidere atât de mare. Probabil că acestea nu ar fi existat dacă nu am fi avut activitățile de grup înainte, momentul de magie ori socializarea de bun venit cu Wine&Cheese.

Probabil că romul de la Drink Story a avut farmecul lui și cred că e cel care a “dezghețat” efectiv limbile oamenilor și probabil de aceea a durat atât de mult și a fost atât de plăcută sesiunea de Speed Dating.

Cred că o pot redenumi, fără a suna a strategie de marketing în sensul acesta, Slow Dating, la cum a mers și cum s-au desfășurat lucrurile. Întâmplarea a făcut să aibă loc după bunătățurile servite de Nice Touch cărora le mulțumim pentru găzduire și ospitalitate (și lui Nabir, micuțul indian care s-a mișcat ca vântul printre noi cu mâncărurile și carafele de vin). Probabil că nu întâmplător ne-am aflat pe Strada Speranței (la etaj).

PREMII SPECIALE

Aș vrea să mai ofer mulțumiri anticipate celor de La Sat Bertea, datorită cărora am avut ca premiu – surpriza serii – două nopți de cazare (două persoane). Un alt premiu este spectacolul la Teatrul Avangardia („Iubito, îți rămân dator!” se joacă luna aceasta, recomand, am râs, mi-a plăcut, cu Andrei și Grațiela Duban). Celelalte două premii, la fel de frumoase și de importante: o cină pentru două persoane la Nice Touch și meniul zilei de la Bunica Gătește.

Iar pentru cine întreabă: “de ce oferi atât de multe într-un bilet atât de mic, că niciun organizator nu face asta”, aș vrea să știți că nu doar eu, ci și EI oferă. Iar când zic “ei” mă refer la acești parteneri care susțin evenimentele iCarte, iParte, iar pentru mine, care sunt la început de drum, în primul meu an de antreprenoriat, este enorm de important acest ajutor pe care am să mi-l amintesc și peste 20 de ani. “Învață să dai, înainte să iei” este un citat descoperit recent într-o carte. Aplicați-l în viața de zi cu zi, o să vă fie de mare folos .

Cărți pentru femei și bărbați

La Nice Touch, iCarte iParte de cărți excelente. Restaurantul este locul idea pentru a citi o carte bună, iar în cadrul evenimentului Singles Party cărțile au fost nelipsite. Editura Act și Politon a făcut o selecție impresionantă de cărți special pentru femei, respectiv bărbați.

„Singles Party” a fost o noapte memorabilă, plină de distracție, socializare și oportunități de a cunoaște oameni noi. Indiferent dacă ești un adept al aventurilor culinare, un iubitor de muzică, un pasionat de magie sau un cititor devotat, acest eveniment are ceva special pentru tine.

Următorul eveniment iCarte, iParte este Books & Wine, care vine cu o ediție specială de Crăciun. Rezervările se fac prin e-mail, la office@roxanab.ro.

GALERIE FOTO, realizată de Mihai-Tudor Popescu

Articolul SINGLES PARTY: O noapte memorabilă în București apare prima dată în Roxana B.

Iubesc ploile toamnatice pentru că mă invită să mă refugiez într-o pătură caldă cu o carte bună și o ceașcă de ceai fierbinte. Este o vreme perfectă pentru a reflecta asupra anului care mai are puțin și trece.

Iubesc ploile toamnatice pentru că, în fiecare picătură, găsesc un strop de înțelepciune și bucurie pe care numai toamna le poate oferi. Fiecare pic de rouă și fiecare clipă de liniște în mijlocul furtunii mă conectează la esența vieții și mă învață să apreciez frumusețea trecerii timpului.

Mirosul de ploaie

Îmi place și mirosul de ploaie. De fapt, oamenii de știință consideră că oamenii au moștenit dragostea pentru mirosul de ploaie de la strămoșii care se bazau pe vremea ploiasă. Nu știu dacă știați, dar există un cuvânt legat de irosul de ploaie, numit „petrichor”, care este fooosit atunci când plouă după o perioadă mai lungă de timp. Termenul a fost inventat în 1964 de către doi oameni de știință australieni, care au studiat mirosurile vremii umede.

Îmi place toamna pentru aceste ploi. În mijlocul lor, natura se transformă într-un tablou viu de auriu și roșu. Fiecare picătură de ploaie devine o perlă pe frunzele copacilor, iar sunetul lor dulce-melodios lovește asfaltul cu o simfonie naturală.

Ploile toamnatice mă fac să simt că timpul încetinește. Mă adâncesc în gânduri, ascultând fiecare picătură care atinge solul. În aceste momente, simt o conexiune profundă cu natura, în timp ce frunzele cad în dansul lor către pământ.

Miroase a ploaie de toamnă, cu parfum proaspăt, dulce și pământesc. Octombrie este luna mea .

PS: Textul a fost scris acum câteva seri, când priveam ploaia de pe terasa căsuței Mândră Ioană de La Sat Bertea. Dacă nu ați vizionat acest vlog, vă invit:).

Am în comunitate iubitori de toamnă și de ploi?

Articolul Miroase a ploaie de toamnă apare prima dată în Roxana B.

Dacă în anii trecuți, din 2014 până în prezent, am scris despre câte trei lecții pe care le învățam cu fiecare an care trecea (AICI), anul acesta, pe 3 mai 2022, m-am gândit să scriu despre una singura, cea mai importantă dintre toate. La urma urmei, viața în sine este o lecție.

ÎNCREDERE.

Despre încredere am mai vorbit de-a lungul timpului, însă, cu fiecare an care trece, simt că mai adaug o cărămidă la cea pe care am construit-o în timp. La începutul acestui an s-au întâmplat multe. Triste, neplăcute, dezamăgitoare. Însă nici măcar un lucru nu a fost la întâmplare. Sunt oameni cu care am lucrat și pe care nu aș dori să-i mai văd vreodată în viață (iar alte persoane știu că vor rămâne cu mine mult și bine). Nu pentru că aș fi rămas cu sentimente de ranchiună. Am primit niște banale scuze, eu mi-am văzut mai departe de viață și mi-am zis că fiecare să rămână cu greșelile sale și să plătească când i-o veni vremea. Personal, nu mă mai ajută și nici interesează ca aceștia să dea greș, deci plata despre care spun nu este pentru a se revanșa în vreun fel față de mine. Sună clișeic când vorbim despre karma și despre faptul că orice lucru pe care îl faci rău ți se întoarce, mai devreme sau mai târziu. În ceea ce-i privește pe oamenii care au trecut prin viața mea, dacă mi-au greșit, mai târziu au regretat, iar viața le-a dat alte și alte lucruri rele de-a lungul timpului. Și nu pentru că aș fi eu piază rea și că le-am dorit răul, pentru că nu e vorba despre neplăcerile pe care mi le aduci mie, ci despre ceea ce transmiți tu Universului. Pe mine nu mă schimbă în rău răutățile oamenilor. Mă maturizează, mă ajută, dar nu mă fac să devin o persoană rea. Toți oamenii pe care i-am cunoscut, până în prezent, buni sau răi, m-au învățat ceva și au contribuit la cea care sunt astăzi.

Până acum două luni, am fost corporatistă (chiar una happy, nu tristă, după cum auzim prin jur cuvântul ”corporatRistă”). Mă surprinde în continuare minciuna asta în care tot auzim pe la interviuri și, mai apoi, în echipă: ne dorim o societate sănătoasă, să creștem, să învățăm, să evoluăm. Pare că, atunci când mergi la un interviu, primul lucru important pentru angajator este ca angajatul să fie fericit și chiar crezi și speri că la ei, în compania lor, există cultura bunului simț, a comunicării deschise, a încurajării, a respectului reciproc, fără stres, anxietate, hărțuire morală, epuizare. Oh, vă sunt cunoscute cele din urmă? Le-am trăit și eu la fostul loc de muncă. Se vorbește despre empatie, adaptabilitate, flexibilitate, dar… eu nu am văzut comportamentul și atitudinea care oglindesc aceste cuvinte folosite zilnic în meetinguri :).

De cele mai multe ori, eu fac alegerile mental, dar mai dificil este până iau deciziile propriu-zis și trec la fapte (Taur pragmatic, ce să-i faci, cu ascendent în Săgetător, combinația ideală ). Vorbeam mai sus despre job și viața profesională. De un an tot prospectam plecarea mea din companie și renunțarea la activitățile mele din Resurse Umane. Partea de consultanță îmi plăcea și simțeam că mi se potrivește, dar replica a fost fără bun simț: ”Nu ești aici pentru a face consultanță”, cu toate că eu asta făceam zilnic, petrecând timp alături de angajații care solicitau serviciile mele. Voiam să plec strângându-le mâna colegilor mei și să plâng de fericire că merg într-un loc mai bun. Dar comportamentul a fost unul… tipic corporatist :).

Cum spuneam însă, nimic nu este la întâmplare. Uneori, e nevoie să facă alții anumite mutări care să ajute în luarea deciziilor. Asta apropo de liberul arbitru. Îl avem, dar parcă sint, în lucrurile importante ale vieții, că ASTA urma să se întâmple oricum, mai devreme sau mai târziu.

COMANDĂ CARTEA MEA AICI

….

“Chiar și cea mai scurtă întâlnire are puterea de a ne transforma”, spunea Gabriel García Márquez. E un lucru fascinant acesta care se petrece, și anume să lași să plece anumiți oameni din viața ta pentru a face loc altora. Îmi amintesc că am mai gândit asta acum trei ani, tot pe data de 3 mai. Eram într-o relație în care nu mă simțeam nici fericită, nici împlinită. De la acea zi de naștere au mai trecut câteva zile până când am pus punct relației respective. M-am întrebat multă vreme dacă a fost alegerea corectă. În fond, era un om bun. M-am întrebat ce naiba e în neregulă cu mine, de ce nu merg lucrurile, de ce simt să mă opresc aici. Târziu am înțeles că nu sunt chiar atât de diferită de alte femei, nu îmi doresc lucruri exagerate, chiar dacă sunt – cred – ușor dificilă (știți și voi, când ajungi la o vârstă, chiar e greu să mai schimbi ceva la tine și tot la fel de greu este să întâlnești acea persoană cu care să împarți TOTUL, fie bun, fie rău). A fost o alegere bună tocmai datorită faptului că asta am simțit la momentul respectiv. De multe ori, îmi ascult rațiunea, dar ceea ce simt nu mă păcălește aproape niciodată. E doar o amânare, dar tot acolo ajungem.

Ați văzut vazut filmul ”In the Cut” (”În carne vie”)? Eroul negativ (unul perspicace și ucigaș) îi șoptește lui Meg Ryan, eroina din film: ”ți-o dorești atât de mult încât doare”. Poate părea nepotrivită comparația aceasta, pe care am întâlnit-o într-o carte, însă același lucru e și cu nevoile și emoțiile oamenilor într-o relație. Ele există, dar unii le neagă. Nu e ușor să-ți asumi riscul de a-ți arăta vulnerabilitățile. Încercăm uneori să ținem sun control emoțiile în loc să arătăm și să spunem ce nevoi avem, când oricum dăm glas dorinței de atașament, pentru că ea este întotdeauna parte din noi. Accesibilitate, receptivitate și angajament. N-am avut niciodată cu adevărat curaj – sau mai bine zis încredere – să vorbesc despre ele cu partenerul meu atunci când m-am implicat într-o relație. Pentru că nu am crezut în relația respectivă. Nu am simțiț că NOI DOI existăm împreună, ci numai separat am putea fi fericiți. E greu să întâlnești acea persoană care să te accepte întru totul, care să iubească fiecare bucățică din tine, dulce sau amară, care să te simtă și să te dorească cu toată ființa, să i se facă dor de tine, să alerge să te strângă în brațe pentru a-ți da acea sărutare ca la primele voastre întâlniri. E atât de înduioșător sentimentul de a fi cu cineva. Îi spuneam aseară unei prietene că, cu cât înaintăm mai mult în vârstă, cu atât mai acută este concepția că lucrurile sunt mai frumoase și mai bune și mai ușoare în viață atunci când suntem DOI. E ceva în natura umană, nu poți schimba asta. Și n-am să pricep niciodată alegerea femeilor, respectiv a bărbaților care decid că e mai bine să fii singur, că poți aduce plus în viața ta la fel cum ți-ar aduce un partener. Permiteți-mi să nu cred asta. Mai târziu vei avea sigur niște regrete, după atâția ani de plimbat de la un partener la altul și de singurătate în majoritatea timpului, crezând că tu poți suplini, nu-i așa, ce ar aduce în viața ta cealaltă persoană .

Toate lucrurile se întâmplă exact cum trebuie în viața mea, în acest moment, viață care încă mă surprinde; probabil am să spun asta și după vârsta de 50 de ani :). Încă trăiesc lucruri la care nu am răspunsuri. Încă am curiozitatea de a ști răspunsul. Mă apucă, uneori, filozofeala (posibil ca asta să fie, îndeosebi, o chestie a scriitorilor ). Încă am momente în care sunt zăpăcită, glumeață, fac pe prostuța. Iau lucrurile în joacă. Mă distrez, râd. Dacă n-am cu cine, pun o comedie (un film sau poate iUmor) și tot râd. Fac lucruri pe care le făceam și în urmă cu zece ani. Cu mai puțină voioșie aș spune. Parcă simt puțin că mi-a îmbătrânit sufletul și nu știu de ce, căci nu mi-am dorit ca el să simtă vârsta (sau poate el e la fel de tânăr și totul se petrece la nivel mental, nu sunt sigură ). Eu cred că am primit mereu atât cât am putut duce, niciodată peste. Cred că Cineva acolo, Sus, chiar are grijă de mine. De aceea, nu uit uneori să mulțumesc chiar și pentru fleacuri. Nu mă împotmolesc când dau de greu. Nu am căzut în depresie, nu m-am întrebat ”Ce naibii fac mâine?”, ci am învățat să fiu răbdătoare, înțelegătoare, să mă iau în brațe și să aștept să vină lucrurile bune. Nu să pice din cer, pentru că nu cred în acel gen de minuni. Au fost persoane care, de-a lungul timpului, m-au întrebat de ce continui să fac toate activitățile din mediul on-line, activități care există azi și pe CV-ul meu (grupul iCarte, iParte, contul de YouTube, contul de Instagram, emisiunea la postul de radio Tanănana). De ce? Pentru că mi-e drag să le fac, pentru că este motivațional pentru alții, pentru că mi-ar fi plăcut ca, la 16 ani, să văd o Roxana pe YouTube care vorbește sincer și empatic despre cărțile citite (teribil de sinceră ar spune unii, când anunță că citește DOAR 30 de cărți într-un an, număr pe care alții îl critică, pe motiv că de ce nu sunt 100), care știe să-și aprecieze publicul și să primească și criticile luând din ele doar ce este constructiv.

Recent, am început cursurile Școlii de Scris susținute de scriitorul Daniel Zărnescu de la StoryCraft Publishing. Îmi spunea acesta zilele trecute că simte din partea mea tendința de a mă subestima atunci când scriu. Iar cuvintele sale m-au făcut să-mi dau seama că e bine să ai pretenții de la tine și să scrii mai bine și mai frumos, însă dacă nu îți apreciezi munca și tot ce ai construit până în prezent asta nu face decât să fie un drum mai greu către succes. Romanul pe care l-am scris este unul muncit. Faptul că m-am înscris la o școală pentru a scrie mai bine a avut loc datorită dorinței mele de a înțelege și partea tehnică. Pentru că orice talent devine tot mai mic dacă nu îl cultivi. El este gratuit la origine, cum spunea un autor, este un har independent de voință și de obișnuitele treburi din viață. Dar pentru a transforma talentul în măiestrie și pentru a nu rămâne un biet mugure este nevoie de multă muncă. Iar eu la asta lucrez :).

Am încredere. În mine, în oameni, în situații. Sunt realistă în același timp. Am și mica mea doză mea de egoism și de vanitate. Nu mă uit deseori în oglindă și nu stau să meditez. Dar azi este o zi în care mă opresc din acest tumult al vieții și mă privesc. Îmi place cine am devenit și știu că sunt tot mai bună în ce fac, cu tot cu greșeli. Dragilor, an de an simt că Universul ne dă atât de multe. De la 35 la 36 de ani am învățat alte și alte lecții despre iubire, despre iertare, despre oameni. Iar vârsta? Hm, nu cred că vârsta e cea care ne schimbă, ci experiențele. Vorba unui prieten: “Roxi, dintre toate vârstele, asta e cea mai bună la care ai ajuns, ești mai inteligentă decât ai fost vreodată” (originală urare, admit ). Sunt femei care evită să-și spună vârsta. Pe mine mă bucură a mea. Admit faptul că a fost drăguță și Mama Natură, dar mi se și cuvine, pentru că am grijă de alimentație și mă țin de sport (nu se pun micii de pe 1 mai, pentru că eu sunt o româncuță tradițională ).

Să fiți bine cu voi, să vă îmbrățișați când vă simțiți singuri, să vă oferiți dragoste și respect și să aveți încredere în cei care sunteți astăzi. Asta e ceea ce îmi spun și funcționează. Mulțumesc de pe acum pentru toate urările, diseară vă invit să urmăriți vlogul pe YouTube, iar acum ciocnesc un pahar în numele fiecărei persoane care s-a oprit câteva secunde pentru a-mi trimite o urare! 

COMANDĂ DRAGOSTEA PE STRADA MEA

Dacă aveți chef de citit povești în continuare despre viață, găsiți AICI articolele din anii precedenți 🙂

Articolul 3 mai 1986. Lecții de viață apare prima dată în Roxana B.

Aud în jurul meu oameni plângându-se de vreme. De anotimpuri, în general. Cine iubește vara, nu suportă iarna, de regulă. Sau cine adoră căldura, urăște frigul, altfel spus. Dar așa sunt oamenii. Se plâng de orice nimic în ultimii ani, așa că nu-i de mirare că nu se pot împăca cu anumite temperaturi. Eu iau de la fiecare anotimp ceva frumos. Sunt o persoană care preferă căldura, pentru că-mi plac soarele și bronzul. Dar cum să nu iubesc primăvara, toamna sau iarna? Toate sunt în legea firii. Asta e natura. Iar viața își urmează cursul ei normal.

În dimineața asta, simt cum gerul îmi mușcă obrajii. Așa că îl mușc și eu, ce  mama naibii? Nu mă face pe mine un ger. Am trecut prin zile mai friguroase de atât și n-am murit. Miroase a iarnă. Pe străzi miroase a iarnă. Miroase a zăpadă, a mâncare – a tocăniță de cartofi mai exact. Oamenii din cartierul meu sunt matinali. Se trezesc devreme, cel mai bun exemplu e vecina de sub mine, de la etajul nouă, care ține televizorul foarte tare și știe toate noutățile din politică.

Prima ninsoase de anul acesta a venit într-o noapte, cam hoțește, adică prea pe nesimțite. Apoi a plouat, a fost călduț câteva zile, dar iată că acum chiar a sosit iarna. Cea mai mare bucurie a mea pe timp de iarnă este la începutul acesteia, când ninge cu fulgi foarte mari. Bucuria a ținut câteva clipe, fix pentru un selfie. Că apoi am ajuns la mașină, care era înghețată, și cât am stat eu să dau zăpada jos de pe ea, mi-am udat și mănușile, și la picioare m-am făcut leoarcă, am și dârdâit un pic, apoi m-am aruncat pe scaun și am demarat. Adevărul e că trebuie să fii cam tare de caracter pentru a suporta, ba chiar iubi Bucureștiul, și-n calitate de pieton, și de șofer. Pe 13 Septembrie se merge bară la bară, că s-au mutat mulți în Prelungire, la Domnești și în Bragadiru. Așa că faci ore bune prin capitală până ajungi unde dorești. Iar slalom printre mașini cum se face vara nu merge și iarna.

…Iarna de ieri? Era la fel ca azi? Nu știu, cel puțin în București nu știu cum era, cum circulau mijloacele de transport în comun sau cât de mari erau zăpezile. Știu doar că vremurile nu le putem întoarce (personal, nici nu aș vrea asta). Am văzut mai demult un documentar la TVR, unde era vorba de cele mai geroase ierni (1929, 1942, 1954 și 1967). Erau nămeți de peste cinci metri și -30 de grade. Dar erau altfel oamenii. Cei de atunci erau săritori. Se ieșea cu mic, cu mare afară la zăpadă. Pe când azi… Azi oamenii urăsc până și să pășească pe trotuar, pe motiv că nu-i curat. Adevărul e că odinioară erau covoare-ntinse pe străzi, mă scuzați :D.

Nu urăsc iarna. Mi-ar plăcea, totuși, să nu avem. Să mergem noi după iarnă când avem chef să vedem peisaje cristaline și stele ce par înghețate. Dar asta este imposibil. Așa că trebuie să ne bucurăm de ce avem. Curiozitatea mea este dacă ăștia mici de azi au ierni de poveste cum am avut noi. Dacă merg la săniuș, dacă aleargă, dacă ajung uzi fleașcă în casă, cu obrajii rumeni, cu cizmele pline de omăt, sunt schimbați până la piele, beau un ceai, mănâncă o supă caldă, apoi ies iar la derdeluș. Oare există vreun loc pe care copiii îl numesc derdeluș aici, în București? În Pitești mergeam pe Găvana, din ce îmi amintesc acolo era locul nostru de săniuș.

Cred că iernile sunt la fel. Doar noi ne-am schimbat. De aceea, poate, nici covrigii de Colindețe nu mai au același gust. Ah… și cine mai merge la colindat astăzi?

”La mine-n suflet este vifor

și vin nebuni să facă schi”

Articolul Iarna de azi și iarna de ieri apare prima dată în Roxana B.

Adevărul este că atunci când mă pun să cos la mașină, parcă-s o nebună: nu mă pot opri până când nu termin. Așa că am croit două fuste. Mă rog, două jumate. Da, păi la a treia nu am mai avut răbdare să pun fermoarul și să fac tivul. Mă luase oboseala și mă cam durea spatele. Așa că am rămas cu cele două pe care le-am scos la plimbare a doua zi.

Povestea e scurtă și simpluță: m-a lăsat distribuția la mașină, așa că vineri am mers să o fac. De regulă, eu negociez orice până ajung la cel mai mic preț posibil. Jidancă. Așa mă simt uneori. Am găsit tocmai în Voluntari un băiat de treabă care mi-a oferit un preț foarte bun. M-am plâns în sinea mea, pe drum, când am văzut că am mers din Drumul Taberei mai bine de o oră, dar a meritat. Pentru că, după ce am lăsat mașina la atelierul auto, ce credeți că am făcut? Am mers direct în Sam Expo, raiul materialelor de toate tipurile și în toate culorile posibile și imposibile. Am cumpărat pentru cinci fuste/rochii. Ăștia sunt jepcari, nu vor să dea așa, la metru, cum am eu nevoie. Cu chiu, cu vai, i-am convins pe niște turcaleți. Ultimul nene la care am mers avea material de jeans. Eu căutam denimul acela original, dar nu am găsit; probabil nici nu am să găsesc. Și am cerut ce am găsit, un jeans-bumbac, deschis la culoare, din care aș vrea să îmi croiesc o salopetă. Turcul nu voia să desfacă sulul de material pentru trei metri ai mei pentru nimic în lume. M-am mai învârtit de vreo două ori, tot nu am găsit pe nimeni care să se îndure de o biată fată și să-i vândă trei metri de material de blug. Până la urmă, turcul ăsta bătrânel, de care m-am rugat prima dată, tot văzându-mă dând târcoale, mi-a zis să mă opresc că-mi dă ce am nevoie. I-am strigat la final, să audă și ăia care m-au refuzat:

-Ați făcut o femeie fericită, să știți. Și de asta chiar nu-i orice bărbat capabil :D.

Ce să vă mai spun? Că m-am urcat în mașină cu Ștefania și Alexandra (le mulțumesc că m-au suportat; oricum, s-au dat după mine cu pozatul, așa că veți vedea câteva poze și cu ele ) și mi-am pus haine pe umeraș, ghete, stiletto, balerini etc, cum fac modelele când urmează să facă un shooting . Mda, asta am făcut, numai că n-am avut noroc. Greu am găsit un loc de parcare în apropierea Parcului Carol, așa că nu m-am putut schimba în mașină cum mi-am imaginat când am plecat de acasă. Am luat doar fusta cărămizie de mai jos, am pus-o în geantă împreună cu ghetuțele și m-am schimbat direct în parc. Adică nu, nu m-am dezbrăcat. Ăsta-i avantajul unei fuste lungi: o tragi repede pe tine . Na, tot erau curioși care se opreau. Când cineva străin mă privește, parcă-mi pierd din naturalețe. Așa că a durat ceva mai mult până am făcut câteva fotografii (le pun mai jos în galeria foto)

Iar cea de-a doua fustă am purtat-o într-o locație cu totul și cu totul specială. N-am să vă spun, căci nu vreau să știe toată lumea ”pontul” :D. Mă rog, dacă o ști careva, aia e. Dar eu țin pentru mine :).

O să vă mai arăt trei fuste în curând: cea dintr-un jerse cu puțină lână în material, din mai multe culori, care abia se văd, o alta de catifea (cred că va deveni favorita mea, după cea cărămizie de mai sus), iar a treia va fi din jeansul cu greu achiziționat. Urmează să caut ceva pentru Revelion. Da, păi nu se poate ca în noaptea de Anul Nou să nu purtăm roșu. Este lege :). Însă nu știu exact ce model să croiesc. Dacă am să fiu la munte, probabil nu am să port tocuri. Deci trebuie ceva care să meargă cu ghete/bocanci/cizme. Vă țin la curent!

1 de 16

Ps: Pentru cei/cele care se întreabă de ce fustele mele costă de la 150 de lei în sus, citiți mai jos. Și într-un articol în care am spus o poveste drăguță: De ce handmade nu este ieftin :). Fotografia de mai jos nu-mi aparține. Dar exprimă exact ce gândesc :).

Articolul GALERIE FOTO | Fuste croite la ceas de seară apare prima dată în Roxana B.

De ce e bine să iei o pauză de la machiaj

Chiar dacă nu folosesc produse de machiaj în exces și chiar dacă aleg unele dintre cele mai bune (de firmă, deși nu-mi place să scot asta în evidență; însă uneori e necesar să o fac pentru că acele produse sunt mult mai calitative comparativ cu cele no name de pe piață), consider că e momentul ca tenul meu să ia o gură de aer proaspăt (bine, mai multe guri ). Asta și pentru că am pielea ușor uscată și deshidratată acum, odată cu apariția toamnei. 

Ce produse folosesc în această perioadă

Nu am să spun toate produsele pe care le-am folosit de-a lungul timpului, ci doar pe cele din prezent. Am găsit o ofertă foarte bună la Bioderma în Bebe Tei: o casetă ce conține un ser și o cremă de față, la prețul de 70 de lei. Pe lângă asta, am achiziționat și gelul de demachiat, cu 30 de lei. 

Îmi plac produsele Bioderma, de la cosmetice până la gelul de duș și crema de corp. Prefer, de regulă, să rămân fidelă unui brand, dacă sunt mulțumită de produsele pe care le oferă. Însă nu zic “nu” atunci când cineva îmi prezintă ceva mai bun (așa cum s-a întâmplat cu șamponul descoperit acum vreo două luni, cel mai bun șampon la ora actuală în opinia mea, despre care am să vă povestesc curând). 

Așadar, spun “nu” machiajului. Și sper să mă țină o săptămână, așa cum mi-am propus. Poate celor care nu se machiază în general lucrul acesta li se va părea floare-la-ureche. Însă vă spun de ce nu este așa. Machiajul te schimbă. Chiar te face mai frumoasă. Tenul arată perfect, mai ales în poze. Fondul de ten și pudra pe care le folosesc acoperă fiecare pistrui, fiecare punctuleț sau mic rid. A, nu, mint. Ridurile rămân . Nu știu cum e la voi, la alte femei, dar la mine ridurile sunt mai accentuate atunci când aplic fondul de ten. Iar asta este tot din cauza deshidratării de care spuneam mai sus. Fondul de ten este absorbit rapid (de aceea, este necesar consumul unei cantități cât mai mare de apă, iar la capitolul acesta nu stau prea roz; beau cam un litru pe zi și e puțin, prea puțin). Apoi, mai ies și eu din casă. Un film, o piesă de teatru, un board game .

Bun, cam asta e. O săptămână. N-oi muri, nu? N-o să mai primesc aceleași complimente probabil, deși ar fi drăguț să mi se spună “Vai, Rox, ce chip de păpușică ai, ce folosești?” Și eu să spun, așa – un pic țanțosă: “Doar apă și cremă ”. Iar ca o idee generală, pentru un ten sănătos, pentru sănătate în general, sunt esențiale trei lucruri: apă, sport și somn :). 

…Și o poză mică-mică, în care eram puțin machiată :

Articolul Am renunțat la machiaj. O săptămână apare prima dată în Roxana B.