Voi mai țineți minte basmele și romanele din copilările? Acelea care începeau simplu cu “A fost odată ca niciodată…” și se terminau la fel de simplu, chiar sec aș spune, “…Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”? Acelea care ne făceau să intrăm în poveste, să ne dorim să ne îndrăgostim, să ne jucăm cu senzațiile create de fluturii din stomac, să tânjim după bucuriile mici care aduc fericire. Am crescut cu ele, iar mai târziu, am început să le și trăim. Pe propria piele, am învățat să savurăm clipele trăite alături de diferite persoane, chiar dacă, pe undeva, știam că acestea sunt trecătoare și nu rămân veșnic în viața noastră. Poveștile acelea care nu seamănă atât de mult cu realitatea. Pentru că, desigur, poveștile din realitate sunt altfel. O mamă care are o boală ce o chinuie la pat, un copil care învață ce e cancerul la vârsta la care ar trebui să descopere jocurile, o bătrână care culege sticle de la ghena de gunoi pentru a le vinde și a cumpăra pâine etc. Povești pe care, uneori, le scriu AICI sau AICI, după cum mi le scoate și mie viața-n cale, povești numite simplu ”cover story” (chiar așa pe butonul de search, de sunteți nițel curioși 🙂).

Fericirea se naște din iubire. Și vorbesc aici despre iubire la modul general. Înainte de toate, aceasta trebuie să izvorască din tine PENTRU TINE. Fără iubirea față de tine însuți/însăți nu te poți bucura de ce este în jur. Știm bine că nu avem decât această singură viață. Și tragem să facem cât mai multe, alergăm, nu suntem dispuși la eforturi mari, chiar dacă știm, în sinea noastră, că vor veni rezultate pe termen lung. Suntem prea încruntați, prea încrâncenați, prea înăcriți. Știu că nu vă plac clișeele, dar eu mă folosesc de ele, pentru că fac parte din viața de zi cu zi a fiecăruia dintre noi: Bucuria, fericirea stau în lucruri simple și mărunte. Eu cred că noi, de fapt, ne naștem veseli. Pe parcurs, după ce trecem de copilărie, pierdem esența bucuriilor de odinioară. Uităm de acel firesc care ar trebui să ne bucure sufletul. Ah, bietul suflet! Dacă nici lui nu-i dai atunci cui? 🙂

Și insist: dă-i nițică fericire sufletului tău! Pentru că dorește, tânjește după asta. Sufletul, atât de împovărat, a primit și a acceptat dureri, suferințe, acum este o noblețe să-l lași să se și bucure de frumos. Dă-i un pic de iubire, căci va naște mai multă fericire! Eu nu pot spune că dețin un secret al fericirii. Oh, nici pe departe! Și în niciun caz nu mă trezesc dimineața rânjind și nici nu adorm seara cu fălcile în durere de atâta fericire. Eu doar aleg de la viață ce simt că-mi face bine. Încă nu pot spune că am ajuns la acea stare de echilibru de care cu toții avem nevoie, însă am vindecat tristeți care veneau dinăuntrul meu. Viața nimănui nu-i roz, important este cum gestionezi situațiile mai puțin plăcute. Fiecare ar trebui să intre adânc în subconștientul său, iar ăsta e, din punctul meu de vedere, un lucru foarte dificil, pe care abia l-au reușit filozofii și psihologii de-a lungul vremurilor. Însă dacă reușești să te analizezi puțin, să te rupi de trecut, să vindeci ușor-ușor rănile emoționale, poți începe să te bucuri cu adevărat de viață. Iar pentru asta e nevoie de foarte multă răbdare. Acum sigur că nu sfătuiesc pe nimeni să se arunce în vâltoarea vieții, cu tot ce oferă ea 😁. Uneori, bucuriile de scurtă durată pot fi nesănătoase și lasă un gust amar. Ca să MĂ citez pe final, am o vorbă care este și status la whatsapp: S-ar putea să nu coincidă ce-ți dorești cu ce ai într-adevăr nevoie 🙂.